Useless Lists

The more I want to be organized and efficient, -- I create lists of things to do and I try to keep to them, -- the more I have the feeling that my days pass too fast and I am not able to keep track of them. Maybe the mistake is that I don’t put time limits for each activity, or maybe I have too many things on the list. Often times something unexpected takes up enough of my time to mess up the daily schedule. Whichever the reason, in the evening it pains me to realize I haven’t done much of what I had planned. 

My routine is as follows: in the morning, when I wake up, I make myself a cup of coffee and I drink it in front of my agenda, organizing my day. I have certain activities that I do every day, and other activities that I only do in some days of the week. By the time I finish the list (5 minutes), I still have coffee left in my cup, so I continue with reading the news on the internet. This is part of my waking up process, so it is not included in the daily list.

Usually I am disciplined enough to start as planned and go on for hours as planned. Still, in the evening I look back on the day, puzzled. I can not remember how it went by and I don’t understand why I can only check half of my list.

So, in desperation, I decided to use a trick as a safety net. My trick is to use Google Calendar to write everything I do and how long it took to do it, after I’ve done it and then compare that with the list I create in the morning. This way, I hope to be able to find out how my days sneak out on me and fix that.

• Create your own travel map or travel blog


• Find vacation rentals at TripAdvisor

TED - Breast cancer detection

Un TED talk foarte educativ despre cancerul la sân, modalitățile de testare și de ce e important să știi ce fel de țesut ai. Are traducere în română.

About salads

I just got back from Whole Foods. Every time I go grocery shopping to Whole Foods I am amazed by the number of salad ingredients they carry. When I grew up it used to be simple. The usual salads my mom made would be the side for the main course and would contain either green salad, cucumber and onion or tomatoes, cucumbers and onion. Dressing was always oil and vinegar. In season she would make cabbage salad (for Americans the season for cabbage is late summer, not year round), same dressing. We had these salads only during summer (due to season, of course). During winter we had a wide variety of pickles, which I really miss. Most of these came from my grandmother’s garden. Or cellar, depending on the season. Life was simple and natural.

I will never forget, when I first came to America some colleagues from school took me to Fresh Choice. Fresh Choice has a salad bar and you get to build your own salad, you can choose the ingredients you want to put in it. At the time I wondered: Why? …and how? Sesame seeds? Boiled eggs? Carrots? Some weird looking stuff? Sunflower seeds? Pumpkin seeds? Raisins? Some more weird looking stuff? And among all these, I was happy to see some of the ingredients I was familiar with, tomatoes, cucumbers, green salad.

The dressing options were at the end of the bar. So, I kept the wondering state: What is dressing? What do I do with it? I see some white sour looking stuff, and some other creamy stuff, and then some oily fluid with things floating in it, and something pinkish, and some creamy reddish. I wanted to yell for help. Is this a test? A contest? Do they have a hidden camera? Am I supposed to know what to do with all these? It was frustrating, to say the least.

Nevertheless, I was hungry. I asked my friends several questions about how to make my salad, in hope I will understand what’s going on, but I only got one answer: “Whatever you like.” What do they mean, whatever I like? I could like them all, just not in my salad. How do I make the right salad? Isn’t there a right way to make a salad? Clearly, they did not understand this question. So, having no choice, I did what I knew and I ended up with the simplest and smallest salad at the table. Of course, at the time, I did not know that the salad was actually the main course. So, I left the restaurant hungry and still puzzled with the feeling that I was doing something wrong.

Since then, I learned a lot. Now I go to the produce section and if I don’t find exactly the sprouts and seeds and nuts I want to add to my salad today, I complain. I am used to having salads as main course and I know how to make sophisticated salads. Aside from the classic ingredients that my mom used, I add a selection of, depending on the salad, alfalfa sprouts, broccoli sprouts, beans sprouts, sunflower and pumpkin seeds, black sesame seeds, walnuts, pecans, shaved almonds, raisins, dried cranberries, avocado, several types of cheese, numerous types of olives, capers, several herbs, enzymes, and I wonder how I can remember all of them. It was a time when I used dressing, not anymore, I know better now, I make my own natural, just two types of lemon juice, or lime juice, and special olive oil. And they are so good!

Oh, I must go now. I am going to make a salad. Remember, I shopped at Whole Foods today! By the way they have duck and goose eggs. And sheep and goat yogurt. Oh, I love this store!

About compassion

I just finished translating a TED talk about compassion, which was very inspiring and I recommend it to everyone, Karen Armstrong: Let's revive the Golden Rule.
This made me think about the irony of the fact that living in Romania drained me out of compassion, even though, when I think consciously about it, I realize this is where I should actually act in a more compassionate way then anywhere else. Life here should inspire one to be so. Nevertheless, some Romanians have this amazing ability to bring out the worst in me. Don’t judge me, I know I am not Mother Teresa, I have a worst part and I don’t admit it lightly.
For example, one day I realized there are some taxes I should pay for some property, --something that you don’t deal with every day and it’s not just common knowledge -- so I go to the Circa Financiara to find out where and how I can pay and how much. Keep in mind, I was trying to give them money. Did you read Kafka? It was like that, but much worse. A big woman (should I say lady?), who seemed to be the self-proclaimed queen of the counter looked down on me, first, in a very disappointed way, and gave me something that she considered to be a sufficient answer. I speak Romanian pretty well I think, but I couldn’t make much sense of what she said, so, in my assertive style, I attempt asking additional questions. She probably got the feeling, --accurate of course,-- that I ignore the majesty of her position of power, so from there, our conversation went downhill. Her disappointed gaze transformed into a bitter one and eventually a mad one. And me, I knew I was right, and when I am right... as I was saying earlier, some people just bring out the worst in you. Now I have a new mantra: doesn’t matter if I am right, just be gentle. Be gentle! Deep breaths.
Eventually, I did not win. Sometimes I do, but not this time. Did I mention she was a big woman? Some people who were waiting in line were kind enough to give me the information I was looking for, so, eventually I solved my problem.
And this is not the only example I have. There have been plenty.
Hence now, because I cannot find in my heart the warmth to be compassionate all the time, I must think about it intellectually and decide consciously to be that way. And that works better. For now. Maybe by practice, I’ll get back on track and be a natural.

Here is the talk, enjoy

Impressed by Romanians at TED

About two weeks ago I officially became a TED translator. The days prior, I have had the chance to watch some amazing TED talks, -- which immediately I posted on FB -- and they had great impact on me. I didn’t know much about TED at the time, so I checked the website to find out more. Checking the website I found out I can volunteer to be a TED translator, which I did in a blink. Since then I translated about 13 talks, so I make my contribution pretty regularly.

How does the translation process work? Well, one person does the translation and a second person has to review the translation. If there is a conflict between the two persons, first they should try and solve it together and if that doesn’t work, they should ask someone at TED to arbitrate. Did not happen to me. Yet!

One thing that I was totally amazed by is how active the Romanian translators are. Not only active, but hardworking, motivated, detail oriented, very good at what they do. I must say, I was surprisingly well impressed. Did you know that Romanian is among the languages with most translations on TED? That was very pleasing for the Romanian part of my soul. And also, there is a Romanian guy among the top TED translators? Wow! And there is another one who took it upon herself to translate a TED a day, which is a huge enterprise, I believe. She is in her third month.

I will keep on doing my part and I hope there are people in Romania who will watch all the translated TED talks. If I convinced you to give it a try, here is the TED address and if you want to see the talks I recommend, you can find them on my profile.

I am a TED translator and proud of it!

One of the talks, randomly chosen

TED

TED is one of my new loves. I knew about it for some time, but I did not pay much attention at the beginning. Lately, I came across more information about it, and as I had some time on my hands I started spending it on TED. I enter a state of awe every time I have a TED experience and it’s like an addiction, the more I have the more I want. I started writing about it, quoting it, revisiting it, taking notes and hope that soon I will become an active part of the collective TED conscience. Ideas worth spreading…

Learning new things

I have decided, and I have a long list of compelling reasons why, the most important of which is my attempt to delay the aging of my brain, to learn something new on a regular basis. And when I don’t have the time or drive to learn something new, I will do some brain building exercises, to satisfy at least one of the reasons on the list.
Some time ago I came across a Sudoku collection and, as I had nothing better to do, I tried to solve one, just to realize that I don’t know how. Meantime I learned it and ever since then I progressed, I am now at level 4. I believe there are 5 levels total. But Sudoku and other similar games don’t suffice for my plan. So, I will start today by creating a list of things I want to learn and if you have any suggestions as to what I could add to the list, please let me know.

1. SQL
2. Compressing and archiving documents on my computer
3. Photoshop
4. Advanced excel (programming)
5. Drawing

That’s all that comes to mind. I’m going now to learn how to clean up my computer.  It will look so nice and clean tomorrow!

Am iesit Digitally Distinct !

Incercati si voi:
http://www.onlineidcalculator.com/index.php

Dor de acasa

Ultima vizita in California…

…a fost ca orice vizita acasa. Intai am petrecut cu Andreea doua saptamani in San Francisco. Am facut toate lucrurile de care imi fusese dor si care imi lipsisera, am facut shopping, ne-am plimbat pe la Embarcadero, am fost la filme, la expozitii, am vazut o prostie de expozitie despre Tutankhamen, prea scumpa pentru ce avea, si o expozitie excelenta de fotografie a lui Richard Avedon la MOMA, ne-am plimbat prin Chinatown si prin cartierul italian, am fost la Pier 39 unde am mancat la Bubba Gump (cei care stiti cum este, nu radeti de mine, just indulging). Bineinteles ca am mancat mancare indiana, italiana, frantuzeasca, si mexicana. De data asta n-am ajuns si pana la japonezi, in ideea ca Andreei nu prea ii place, iar eu oricum ramaneam mai mult si aveam timp sa merg dupa ce pleca ea. Ceea ce am si facut, bineinteles.
Dupa cele doua saptamani de stat in San Francisco, m-am mutat in Palo Alto. It’s good to be home! Ce delectare sa te reintorci intr-o casa in care ai stat ani de zile si din care ai plecat de mult si sa o gasesti aproape neschimbata. Aceleasi mirosuri, aceesi mobile, acelasi décor, toate lucrurile banale de facut in fiecare zi, aceleasi usi catre terasa de deschis dimineata ca sa aerisesti casa, aceeasi cana in care sa-ti faci cafeaua, acelasi fotoliu in care te cufunzi in timp ce iti verifici emailul, sau ultimele stiri, sau comunici cu prietenii de pe peste tot. Cat am stat acolo nu mi-am schimbat ora pe laptop, ca sa stiu in orice moment cu usurinta cat e ceasul in Romania. Oricum erau destule ceasuri prin casa care aratau ora locala.
A venit si Doina in vizita, a stat un weekend lung si ne-am plimbat prin SF. Am fost prin locuri pe care le-as prezenta oricui care nu are decat 2 zile de stat in zona. Intamplarea a facut ca o zi am petrecut-o in Napa Valley, pe la podgorii, degustand branzeturi frantuzesti cu vinuri californiene si sampanie. A fost o iesire foarte reusita, mai ales ca vremea a fost excelenta. In rest am fost prin Golden Gate park, am vizitat gradina botanica, gradina japoneza, am baut cafele si am mancat prajituri peste tot, din nou Chinatown, o cafea in cartierul italian, focile de la Pier 39, Marina, Golden Gate, Alcatraz, casele de pe Divisadero, Lombard street, Castro unde se desfasura Festivalul Dragostei (cred ca se refereau exclusiv la homosexuali) si era circulatia oprita fiindca erau concerte pe strada.
In rest m-am vazut cu prieteni, Adi, Cami, Laura, Alin, Iulia, Michele, mi-am facut prieteni noi, Roxi si Dane, am facut gris cu lapte la cerere in loc de tort si nu mi-a reusit pentru ca am uitat ca zaharul american e mult mai putin dulce decat celk din Romania, am fost la calarie de ziua lui Adi la Half Moon Bay si apoi, in stil romanesc, am facut un gratar la Roxi si Dane’s. Asta a fost in ultima mea zi. In seara zilei urmatoare am luat avionul spre Romania, via Londra. Andreea m-a asteptat la aeroport si am ajuns acasa in Bucuresti, unde Cristi impreuna cu un grup de prieteni degustau vreo 3-4 feluri de vin nou de vreo 3-4 ore. Si am continuat asa romaneste, inca cateva ore. Pana la urma baietii au plecat la culcare, iar fetele au ramas pe metereze. Ca sa nu zic ca i-am bagat sub masa. 

Aproape cinci zile in Viena (continuare)

Dupa ce ne-am cazat la hotel, am luat-o la picior prin centru ca sa ne facem o prima impresie. Se vorbeste numai germana in jurul nostru, ceea ce e curios pentru ca de obicei, in capitalele europene auzi o amestecatura de limbi. Din primul moment ne loveste mirosul de balegar, care e peste tot prin centru din cauza trasurilor cu cai. Atmosfera e placuta, vremea tocmai buna de plimbare, piata din fata Dom-ului e plina de oameni in costume de epoca care incearca sa-ti vanda bilete la spectacole si concerte.

Avem sansa sa fim aici in timpul unui festival in aer liber care are loc in Heldenplatz si ne facem un obicei din a ne opri in fiecare zi la bere. E multa lume, galagie, muzica austriaca, oameni care canta in cor cu halbele in mana, o formatie de dansuri populare in mijlocul pietei, multi austrieci in costume de epoca, un porc in protap, ai impresia ca te-ai intors in timp. Dar te trezesti repede la realitate la aparitia unor cersetori romani, care isi fac de lucru pe langa mese.

Ne prinde asa de tare atmosfera de vacanta si de activitati in aer liber, ca au trecut déjà 3 zile si n-am fost inca la nici un muzeu. In schimb am fost la Schonbrunn de mai multe ori unde ne-am plimbat prin gradini, pe jos sau cu trenuletul, am luat un tur sa vedem interiorul palatului, si ne-am oprit de fiecare data sus pe deal la Gloriette, unde ii placea Mariei Teresa sa-si ia micul dejun, si unde noi ne luam bere sau cafea in timp ce admiram lacul si asfintitul soarelui. Aici nici nu pare ca esti in oras, se aud pasarele, oamenii fac jogging pe cararile de pe dealuri, sunt veverite printre copaci si rate salbatice pe lac.
Si cum orice excursie la Viena trebuie sa includa si o plimbare cu trasura, nu scapam ocazia si facem si asta.

Austriecii par a fi oameni relaxati carora le place sa se bucure de timpul liber. E plin de cafenele si baruri la fiecare colt de strada si in fiecare piata, si sunt destul de aglomerate, mai ales seara. Cu restaurantele, la fel. Spre surpriza mea, mi-am amintit bruma de germana pe care o invatasem candva si asta ne-a prins foarte bine, mai ales intr-o seara cand stateam la coada la un restaurant faimos pentru... ce altceva… snitele. L-am auzit pe chelnerul de la intrare strigand in germana ca are libera o masa pentru 2 persoane… mai mici. Imediat m-am strecurat in fata si i-am facut semn spre noi, care ne incadram in aceasta categorie fara nici o problema. Si asa am reusit sa nu mai stam la coada. Era o masa inghesuita intr-un colt, dar cu mult sarm. Si a fost prima oara cand Andreea nu a reusit sa-si termine snitelul, care era mai mare decat farfuria. Snitele, strudele, croissante, torturi, bere, vin si totusi am reusit sa nu ne ingrasam. 

Am fost si pana la Prater ca sa ne dam in roata sa poata Andreea sa faca poze de sus, si tot pentru asta nu puteam sa ratam turnul de la Dom. Pana la urma am fost si la muzee, am vazut muzeul Leopold, unde aveau mult Klimt si Schiele. Bineinteles ca vizita la muzeu a inceput cu o oprire la cafenea, care era recomandata in ghid. Si ca sa recuperam, am continuat tot cu un muzeu, cel de istoria artei, care, ghici cu ce a inceput? Bineinteles, tot cu o oprire la cafenea. 

Se apropia ziua sa plecam acasa. Intre timp Skyeurope daduse faliment cu vreo 2 zile inainte si ne lasase aici, sa ne descurcam cum putem. Noroc ca tipa de la receptia hotelului ne-a ajutat si ne-a rezervat doua locuri la un zbor cu Austrian Airlines. Ce excursie ar fi fost asta fara un pic de stress?

Lucruri mici care ne ocupa timpul

Desi Mircea Badea mi-a fost antipatic din prima zi cand l-am vazut, trebuie sa recunosc ca fraza lui “traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul” mi-a mers la suflet.
In general asa ma simt si eu in Romania, dar in ultimul timp parca e mai acut decat de obicei. Se intampla tot mai multe chestii care ma enerveaza.

De exemplu, am fost in situatia sa conduc in Mamaia, dinspre Rex spre Hotel Parc si am constatat cu stupoare ca nu ai cum sa faci asta decat iesind pe la bariere si intrand inapoi pe la alte bariere, unde platesti din nou. In care univers chestia asta are sens: depinzand de sensul in care circuli, un capat al statiunii il vezi doar daca platesti de doua ori? Neavizati, multi dintre noi merg in sensul dezavantajat si platesc de doua ori.

Sau un alt exemplu. Am fost la un notar pe langa gara din Constanta cu intentia de a incheia un contract. Ii lasam actele si ne cere banii inainte, ca la …. stiti voi unde. Platesc, imi da o chitanta de mana, nici macar bon fiscal si pentru ca nu aveam toate actele, urmeaza sa ne intoarcem. Nu reusim sa facem rost de restul de acte, asa ca ne ducem din nou la notar sa ne luam hartiile pe care le lasaseram si sa ii spunem ca nu mai facem contractul. Ne inapoiaza hartiile, dar nu si banii. Desi, legal, nu avea cum sa ne faca contractul pentru care veniseram initial, totusi banii ni i-a luat.

Sau, acum vreo 2 saptamani am trimis soferul sa-mi cumpere un prelungitor. Nu stiu cum e pentru voi, dar eu nu am niciodata suficiente prize. Mi-a cumparat unul cu 5 locuri din alea unde sa bag incarcatoarele. Am fost foarte fericita ca am loc sa tin in priza in acelasi timp si un telefon, si laptopul si placa de par si uscatorul de par, fara sa fie nevoie sa scot veioza. Nu va inchipuiti frustrarea mea cand, dupa doua zile prelungitorul s-a ars.

Si nu e vorba doar de prelungitoare: becurile se ard tot timpul, bateriile se termina mai repede, curentul se opreste mereu… Ma gandesc serios la teoria cu curentii telurici sau de alte feluri, care circula pe plaiurile astea…Poate ar ajuta sa folosesc mai mult aloe vera sau sa tin in casa niste crema de galbenele. Then again…poate e vorba doar de produse de proasta calitate?

Aproape cinci zile in Viena

Viena nu a fost niciodata pe lista mea cu prioritati de destinatii de vacanta. Nu auzisem lucruri interesante, stiam ca e un oras mic comparativ cu marile capitale europene, nu-l lauda nimeni cu patima. Dar, daca s-a ivit ocazia de a pleca in vacanta, fie chiar si in Viena, nu am putut sa spun nu. Cumva, nici acum nu stiu cum, Viena si-a facut loc pe lista Andreei de prioritati de calatorie. Nu prea mult, de luni dimineata pana vineri seara, ca sa nu ne plictisim. Sfaturi din toate partile, unii ne spuneau ca nu ne va ajunge timpul, altii ca nu vom avea ce face atatea (4 ½!) zile. Devenea déjà interesant!

Cea mai naspa parte a acestei experiente mi s-a parut faptul ca plecam din aeroportul Baneasa. Nu fusesem niciodata in Baneasa, si desi am fost avertizata de totala lipsa de asemanare dintre acest spatiu si un aeroport, tot am fost surprinsa. Neplacut. Parca se adunasera aici toate aspectele negative ale romanismului. Toate lucrurile care-mi produc greata si rusine, (desi cica n-ar trebui sa spunem ca ne e rusine ca suntem romani), de care incerc activ sa ma feresc, erau adunate aici, parca sa-mi arate ca nu am cum sa scap: bortosi in treninguri si cu zgarzi cu medalioane la gat, (“medaliati” cum le zice Paul), capete rase si cu tot felul de lovituri si cicatrici, papornite, fuste, certuri, tipete, inghesuiala si mai presus de orice, omniprezentul miros de transpiratie si de haine nespalate de mult si purtate a mia oara.

Am trecut de securitate spre portile de imbarcare ca sa asteptam avionul Skyeurope pentru Viena, care trebuia sa plece la 9:30. Ajunseseram acolo la 8:15, asa ca aveam ceva timp de omorat, doar ca nu aveam cu ce. Eram intr-o incapere destul de mica cu scaune multe si un spatiu restrans amenajat in cafenea, unde se si fuma. Aglomeratie mare, pentru ca dimineata pleaca multe avioane de aici. Si miros de nespalati. Se anunta curse spre Paris, Londra, Amsterdam, iar Londra, iar Amsterdam, se face 9:15, 9:30, 10:00. Dam dovada de multa rabdare si nu vrem sa ne stricam buna dispozitie, asa ca nu zicem niciuna nimic, inca. Mai luam o cafea, un ceai, si asteptam in continuare cu zambetul pe buze in anticiparea incantarii pe care o vom simti cand vom colinda pe strazile Vienei. La 10:30, dupa anuntul unui avion pt Bratislava, sala in care eram ramane aproape goala. Doar noi si cativa noi veniti. In sfarsit intram in panica. In disperare de cauza, ma duc la reprezentantul de la Bratislava ca sa-l intreb daca nu stie ceva de zborul de Viena. Imi cere boarding pass-ul si imi spune sa urc in autobuz. Incerc sa-i explic ca eu vreau sa merg la Viena, nu la Bratislava, repeta déjà enervata ca sa urc in autobuz. O intreb ce se intampla, tipa la mine ca nu e treaba ei sa-mi dea explicatii si ca sa intreb in avion pe insotitorii de zbor. Fiindca nu ma lasa sa trec inapoi, ii fac semne disperate Andreei sa vina si ea. Toata lumea era déjà urcata si ne intrebam daca nu cumva facem o greseala, cand observam mai multe boarding pass-uri pe care scria Viena, ca si pe ale noastre si ne mai linistim. De unde stiau toti oamenii astia care mergeau la Viena, ca trebuie sa se urce in zborul de Bratislava? Imi vine in minte poezia Anei Blandiana “Voi stiti ceva” care ma obsedeaza pentru restul drumului. Asta e, probabil ca avem escala.

Nu, nu avem escala. Avionul ne duce si ne lasa in Bratislava. Ni se comunica ca de acolo vom fi dusi cu autocarul la aeroportul din Viena. Dupa ce aterizam, Andreea ii trimite mesaj lui Cristi, care ne dusese la aeroport in dimineata aia ca sa luam zborul de Viena: “Am ajuns cu bine in Bratislava.” Primim raspuns inapoi: “?????” Ma intreb, amuzandu-ma in sinea mea, care o fi fost primul lui gand cand a primit mesajul?

Va urma…

Despre animale (desi sunt in Romania, vorbesc la propriu)

"The greatness of a nation and its moral progress can be judged by the way its animals are treated."
- Mahatma Gandhi

Easy for him to say, he was a vegetarian. Just a joke, that’s not what I want to talk about.
Having spent most of the summer time on the beach in Mamaia, combined with the fact that lately I think more and more about my physical state and health, I decided to make a routine about running on the beach every day. Since I haven’t done this before, I thought I would be better motivated if I convinced a couple of friends to do together. Generally I am a lazy person (who isn’t?), so I need guilt, duty, or some other motivation to commit to something like running.

So, I did convince my sister in law, and here we are the first evening. It’s about 5:00 o’clock and we start from Rasarit de Soare towards the Casino, in Mamaia. The weather is wonderful for running, a bit windy, with dramatic sky, covered with intriguing beautiful-dangerous-before-the-storm clouds. The beach is empty of humans just some lost souls who walk their sorrows, nostalgias, melancholies or whatever else. It’s the end of another summer, so I, myself am a bit drown. So we run for a while, then we walk some, and again we run and again we walk, our plan is to get to Casino and then return. We don’t want to push it, for a first day. At some point a pack of ugly, stray, bad dogs sees us. They have wild, scary eyes and start running like mad towards and after us. At that point I felt it was either us or them. If I had a gun…

So, coming back to the topic, and what Gandhi was saying about how we treat animals, I guess we qualify as a great nation, morally progressed since we choose to let the dogs walk free. But, was it our choice? Or have we been forced into our greatness by Brigitte Bardot?

By choice or not, I adapt and accept the planet is theirs too, so no more running outside! That’s why the treadmill was invented. Let the dogs run free! Don’t forget to feed them.

Momente pariziene (cont.)

Vrabiute hoate

Intr-una din zile la Les Deux Magots, cam adormite, cu o cafea si un croissant in fata. Nu e foarte aglomerat, doar cativa turisti. La masa de alaturi o asiatica tanara, putin grasuta, studiaza un ghid al Parisului. Comanda si ea o cafea si un croissant. Absolut minunate croissantele astea, proaspete si pufoase, cu gust de unt, fiecare imbucatura e savuroasa si intotdeauna se termina prea repede. Vremea e destul de rece, iar printre mese se milogesc niste vrabii sa le dai si lor o firimitura. Eu nu ma indur sa dau de la mine. Asiatica, e concentrata la ghidul ei, asa ca una din vrabii prinde un moment si se aseaza pe masa ei. Incet, incet, cu o fata sugubeata, se apropie de farfuria cu croissant, fiind atenta sa nu fie prinsa. Apuca sa ciupeasca, dar asiatica o vede si ii face vant sa plece. Zboara putin pana in apropiere, dupa care repeta actiunea. Din nou asiatica o zburataceste si apoi se cufunda in ghidul ei. A treia oara, vine chelnerul sa-i aduca restul, asiatica atenta la bani, vrabiuta smechera reuseste sa fure tot croissantul care mai era in farfurie, il smulge si-l trage jos. Pe mine ma bufneste rasul, dar asiatica se supara rau de tot ca a pierdut bunatate de croissant si pleaca imbufnata cu o atitudine ostentativa.

Tiganii

Bineinteles ca parte din aerul personal al orasului il dau tiganii. Unii cantand in metrou (in romaneste), altii cersind pe langa cafenele. Nu par a fi prea multi. Pana vineri, cand efectiv au impanzit fiecare colt de strada din zonele turistice. Au iesit la produs. Noroc ca noi sambata am plecat.

Mancaruri frantuzesti (cont.)

Unul dintre lucrurile pe care mi-ar fi placut sa le mananc la Paris e foie gras. Dar n-am facut asta pentru ca acum mai multi ani am decis sa-i boicotez pe crescatorii de rate pentru cruzimea cu care le indoapa si in semn de revolta sa nu mai mananc foie gras niciodata. Si tentatia a fost mare, fiindca la Paris toata lumea mananca foie gras si ti se recomanda peste tot. Dar am mancat biftec tartar, pe care cand l-am comandat, chelnerul, vazand ca sunt turista, mi-a atras atentia ca e carne cruda. I-am spus ca stiu si ca totusi vreau. Acelasi lucru l-am patit si cand am comandat ton tartar. Andreea a fost mai conservatoare si a comandat Croque Monsieur. Si de cele mai multe ori friptura de vita cu cartofi prajiti, adica french fries, ca sa fie traditionala.

Cum, de obicei cand calatoresc incerc mancaruri traditionale, de data asta am incercat un carnat facut din burta. Adica plin cu ceea ce punem noi in ciorba de burta. Nu recomand asta nimanui.
Branze n-am prea mancat cat am stat acolo, dar am adus acasa. In ultima zi, inainte sa plecam spre aeroport, ne-am dus la Le Bon Marche si am luat vreo 10 feluri de branze care ne-au imputit bagajele.
Si, spre regretul meu, n-am avut ocazia sa mananc nici supa de ceapa, una din preferatele mele, fiindca trebuia sa tin cont si de totalul caloriilor pe care il luam, si care de cele mai multe ori depasea limita pe care mi-o impuneam.

Bineinteles ca, dupa preceptul “When in Rome…”, ne-am purtat si noi ca localnicii si nu ne-a lipsit paharul de vin de la nici o masa.

In sfarsit… la Paris

Am ramas in urma cu scrisul, dar in iulie am fost la Paris. In sfarsit, pentru ca imi doream de mult.

Drumuri lungi prin aeroport, tras de valize, luat trenul, aglomeratie mare, luat metroul 3 statii, tras de valize in directia gresita, in sfarsit ajuns la hotel extenuate. Tras sufletul, seara iesit la bistro in cartier, le Nemrod, mancat pasta, baut vin frantuzesc.

Citesc o carte de Alain de Botton “Despre farmecul lucrurilor plictisitoare” si e una din cartile alea pe care le citesti incet ca se termina prea repede. Dar nu citesc prea mult ca adorm repede. A doua zi trebuie sa ma trezesc devreme ca ne asteapta Parisul!

Urmeaza 6 zile de vis, pe care le incepem pe fiecare cu o cafea si un croissant la una din celebrele de pe Saint Germain sau in Montparnasse. Bineinteles ca preferate au fost Café de Fleur si Les Deux Magots. M-am obisnuit repede cu franceza si faptul ca anul trecut am facut cursul ala la Institutul Fancez mi-a folosit foarte mult.

In prima zi am fost prin Jardin des Tuileries, unde ne-am dat cu roata pentru ca Andreea voia sa faca poze de sus. Cred ca nu exista oras pe care sa-l fi vizitat in care Andreea sa nu vrea sa urce in cel mai inalt turn, pe cea mai inalta cladire, pe dealuri, in roti, acolo unde sunt, ca sa faca poze de sus. Si ii ies niste poze superbe.

Din pacate, vremea a fost rece si ploioasa, asa cum a fost in toate excursiile de anul asta, si la New York, si in Washington, si la mare de 1 Mai, si de Paste. Dar oricum asta nu ne-a tinut in camera de hotel, ci ne-am facut programul asa cum era planificat. Am fost si la cumparaturi ca sa luam ceva mai gros de imbracat. Oricum motivul principal pt care ne-am dus a fost ca sa-si ia Andreea rochie pentru o nunta la care era nasa. Si bineinteles ca ne-am urcat pe Galeriile Lafayette ca sa facem poze de sus. 

Mai fusesem la Paris, asa ca in aceasta excursie n-am facut decat sa revizitez locurile care-mi placusera cel mai mult, Montmartre, Montparnasse, Sena, Champs-Elysees, Cartierul Latin, si mai ales Saint Germain. Am facut si cateva lucruri noi, am vizitat Musee D’Orsay, la Opera Garnier am luat un tur ghidat pe care il recomand tuturor, iar in una din zile am fost intr-o excursie organizata in Champagne unde am vizitat si degustat Moet-Chandon si Mumm.

Cea mai mare surpriza pentru mine a fost ca nu prea mi-a placut mancarea, desi am incercat restaurante célèbre, recomandate in ghid. Si nu se gaseau paste pe nicaieri, decat duminica la o brasserie aproape de hotel. Se pare ca francezilor nu le place mancarea italiana.

Si bineinteles ca Parisul fiind Paris, nu se putea sa ne treaca vacanta fara sa fim agatate de niste francezi galanti, care ne-au servit cu sampanie si ne-au intrebat daca nu vrem sa ne mutam la Paris.

Ghinioane si noroace... (cont.)

Gata, am decolat, intre timp am descoperit un manual cu intructiuni pentru cum sa folosim telecomanda, reteaua interna de jocuri, colectia de filme si scaunul. Nu-mi vine sa cred ca s-a schimbat asa de mult business class-ul de cand am zburat ultima oara, acum scaunele se intind total si au nu mai putin de 8 butoane + 1 de masaj, pentru ajustarea pozitiei. Vecinul meu de scaun se tot baga in seama, si imi arata ce gadgeturi a mai descoperit el, avem power outlet pentru laptop si internet pe tv, mufa de internet pentru laptop ( se pare ca asta nu merge). M-a intrebat daca o sa lucrez tot drumul.
Adineauri ne-au adus niste servetele calde si parfumate ca sa ne stergem pe maini si pe fata inainte de masa. Si ne-au adus o hartie scrisa in engleza si germana in care ne dau niste sfaturi medicale din cauza gripei. Iar un moment mai tarziu au venit cu meniurile, ca sa ne alegem ce vrem pt cina. Acum au venit cu servetul ca sa pregateasca masa. Se pare ca nu vor sa ma lase sa scriu. Si au venit iar cu sampanie. La cina pot alege intre pui, pasta, cod (un peste) si rata.

Gata cu scrisul, acum ma pregatesc pentru masa si pentru o noapte peste ocean. Avem pachet pregatit de Lufthansa, cu sosete, paturica matlasata, periuta si pasta de dinti, masca de ochi, tot ce ai nevoie pentru o noapte lunga.

Intoarcerea in Romania - Ghinioane si noroace

In sfarsit sunt in avion, si nu oricum, dar in business class, din Portland, Oregon la Frankfurt. Dupa mai bine de o luna de stat in California, ma intorc in Romania. Ziua a inceput ok, m-am trezit la timp, mi-am baut cafeaua, am terminat ultimele bagaje si am plecat la aeroport. Aveam masina inchiriata, asa ca am planuit sa fac intai check in, ca sa scap de o grija si pe urma sa ma duc sa predau masina. Asta m-a costat $8 in plus ca a trebuit sa platesc parcarea. Din pacate, nu m-am gandit ca, avand prima parte a zborului de la San Francisco la Portland, trebuie sa fac domestic check in. Asa ca am avut o perioada de aproximativ o ora in care am alergat cu sufletul la gura prin SFO (San Francisco Airport) de la terminalul international la cel domestic, unde erau niste cozi ingrozitoare, fiindca au numai self check in, masinile alea cu ecrane la care trebuie sa-ti faci singur check in, sa spui cate bagaje ai, sa-ti alegi locul si sa-ti printezi boarding pass. Tai coada si ma bag in fata, fiindca eram cam la limita cu timpul, fac check in, predau bagaj, depasesc limita la cantar, ma pune sa scot vreo doua carti, in sfarsit imi ia bagajul, imi da masinaria un document care seamana a boarding pass, il iau in fuga, ma duc la parcare, iar alergatura prin aeroport, ca trebuie sa ma intorc la terminalul international, unde lasasem masina, ies din aeroport ca sa ajung la locul unde trebuie sa predau masina, predarea merge bine, imi iau bagajul de mana si ma duc la tren, ca sa ma intorc in aeroport. Ma asez la o coada IMENSA de security, unde iti verifica bagajul de mana si treci prin portile alea care bipaie. Nu ma lasa sa stau la coada, ca cica n-am boarding pass. Ma duc sa incerc din nou sa incerc sa tiparesc un boarding pass, ceea ce nu reusesc, fiindca zbor international si trebuie sa gasesc un angajat de la linia aeriana sa-mi verifice documentele. Nu sunt prea multi angajati, fiindca i-au inlocuit cu masini. In sfarsit, gasesc pe cineva, imi verifica pasaportul, ca pot intra in Romania, imi un pass si ma asez din nou la coada de security. Unde, ca sa continue ziua in acelasi spirit, sunt oprita si mi se spune ca trebuie sa-mi deschida bagajul sa-l verifice. Aveam in valiza un sistem de alarma si un sistem de supraveghere video cu 4 camere video cu infrarosu si vedere de noapte. Ce poate sa mai mearga prost? Asta e deja a treia oara de azi dimineata cand ma gandesc ca nu mi-e dat sa ajung in Romania cu zborul asta. Dar, totul merge ok pana la urma, ma imbarc si descopar ca am primit ultimul loc din avion, iar odata ajunsa in avion, ma roaga unii sa schimb cu ei. Ma asez in sfarsit si trag o gura de aer, ca sa ma linistesc. Se pare ca totusi voi ajunge in Romania, asa cum era planificat. Imi verific itinerariul si constat ca in Portland am 45 minute intre cele 2 zboruri. Foarte putin, mai ales cand trebuie sa schimbi terminalele de la domestic la international. 45 minute nu ar fi in nici un caz suficiente intr-un aeroport mare cum e SFO, NY, Londra sau Paris. Totusi Porland nu e chiar asa mare. Aflu ca trebuie sa fac check in direct la poarta, unde ajung si imi spun aia ca trebuie sa astept,ca sa-mi caute loc. Intre timp anunta pe interfon ca zborul e overbooked si ca ofera un voucher de 600 euro celor care se ofera sa renunte la locul lor pentru un zbor mai tarziu. Iar incep sa ma stresez, daca as avea o floare as face: plec, nu plec, plec, nu plec…Erau mai multi care asteptau ca mine, in timp ce lumea se imbarca. Pana la urma ma striga, imi da un boarding pass si ma asez la coada. Abia acum am o clipa sa ma uit cu atentie la pass, si observ cu stupoare ca e in business class. O fi o greseala? Nu, nu e o greseala, ajung la locul meu, care e absolut superb, sunt avioane noi cu mult mai multe facilitati decat alea de acum 4-5 ani cand zburam eu la business. Colegul meu de scaun se ofera sa ma ajute sa pun valiza sus, arata destul de grea, dar ma descurc si singura findca nu degeaba am ridicat greutati in fiecare zi in perioada asta cat am stat in California. Nici nu ma asez bine si vine o stewardesa cu sampanie. O, bineinteles ca, dupa asa o zi, un pahar cu sampanie e binevenit. Pana la urma, se pare ca nu am suferit degeaba, si ca dupa rau vine bine. Iar acum trebuie sa ma pregatesc de plecare. Pune centura, inchide laptopul, strange masuta, opreste telefonul. Decolam.

Atmosfera in New York – O excursie de vis

De mult imi doream sa revin la New York, dar nu ca turist, ci pur si simplu ca sa ma bucur de oras ca un localnic. Sa ies dimineata la cafea si croissant la una din cafenelele din Upper East Side, sa merg la Met Muzeum fara sa ma grabesc sa-l vad pe tot intr-o zi, sau la o mica expozitie temporara de arta, sa ma opresc la o terasa in Central Park pentru un Cosmo, apoi sa ma pregatesc pentru cina la un restaurant cotat peste 25 in Zagat.

Exact asa s-a intamplat in excursia asta pe care am facut-o cu Cristi si Andreea inainte sa vin in California. In prima seara cand am ajuns n-am putut face prea multe lucruri ca eram obositi, dar tot am iesit putin la plimbare prin midtown, pe la 2^nd-3^rd Avenue si ne-am dus sa mancam mancare indiana ca-i era pofta lui Cristi. Am gasit in apropiere un restaurant foarte bine cotat pe harta Zagat pe care o aveam la mine. Daca esti foarte pretentios la mancare, atunci harta Zagat este un instrument care nu trebuie sa-ti lipseasca in NY. Zagat este cel mai bun ghid de restaurante, si pentru mine are o acuratete de 99.9% la note pentru NY. Pentru alte orase am auzit ca nu te poti baza prea tare pe el. Producatorii acestui ghid au facut si o harta pe care au pus numai restaurantele cotate in top 15-20% (in NY fiind mii de restaurante, nu puteau sa le includa pe toate).

In zilele urmatoare, ne trezeam dimineata si dupa ce ne verificam emailul, stirile si imi beam eu cafeaua plecam la plimbare si ne incepeam ziua cu o oprire la o cafenea un Andreea isi bea si ea cafe-latte-ul asociat cu un bagel. Se facea undeva intre 11 si 12. Pe urma, in functie de zona unde ne aflam, decideam ce facem in continuare. Intr-o zi am fost sa ne plimbam in sud ca sa vedem zona ”0”, unde au fost Gemenii. Era santier, se construieste altceva. Am fost si in locuri turistice, cum ar fi Pier-ul (nu mai stiu ce nr are), unde ne-am oprit sa bem o bere pe terasa de unde am admirat coasta Brooklyn-ului si podurile. Fiindca era soare afara am fost si pe Brooklyn Bridge, unul dintre cele frumoase, era plin de turisti, dar si de localnici care faceau jogging sau se plimbau cu bicicleta.

Am stat la un hotel pe 39 Street, intre 2nd si 3rd Ave, pe care l-a gasit Andreea. Am avut un apartament super, imens, cu 2 dormitoare si 2 bai, foarte convenabil așezat aproape de Grand Central.

Bineinteles ca ne-am dus si in Times Square, si ziua si noaptea, pentru ca Andreea voia sa faca poze in diferite ipostaze. Foarte aglomerat si obositor, dar cu ocazia asta am descoperit un semn de ”Bun venit” in limba romana.

Si fiindca New Yorkul e capitala musicalurilor, bineinteles ca ne-am dus si noi sa vedem unul, ”Avenue Q”, cu actori tineri si foarte talentati. Andreei si mie ne-a placut foarte mult, dar pentru Cristi un singur spectacol a fost putin mai mult decat suficient, mai ales ca a fost cu papusi cantarete. Si tot in Times Square am fost la film, era premiera la Star Trek.

Din cauza vremii ploioase, am gasit cu greu o zi in care sa ne plimbam si in Central Park. In general incercam sa stam in muzee cand ploua afara. Am fost la Met, la Muzeul de Istorie Naturala, am incercat sa megem si la Muzeul de Arta Moderna, unde nu ne-au primit din cauza ca aveam cu noi un rucsac pe care Cristi nu a vrut sa-l lase la garderoba. Toate muzeele au si un loc unde poti sa te odihnesti si sa iei o gustare si ceva de baut. Bineinteles ca le-am folosit pe toate din plin. La Met a fost foarte caraghios, ca obosiseram, dar Cristi mai avea o zona pe care voia sa o vada, parca mesopotamienii, asa ca Andreea si cu mine ne-am oprit la un pahar de vin, iar Cristi s-a dus sa viziteze in continuare. Exact invers decat te-ai astepta sa se intample in mod normal la noi.

Seara, cand ieseam de la vreun muzeu, mergeam sa mancam la restaurante pe care le alegeam de pe harta Zagat. Toate au fost excelente si foarte variate, am incercat francez, italian, spaniol, american, din nou francez si bineinteles japonez. La toate mancarea a fost absolut divina. Ne-am intalnit si cu prieteni, intr-o seara a venit Doina si Catrinel si am fost la un club de jazz in Greenwich Village, altadata am fost noi la ei pe Roosevelt Island unde Danut ne-a facut gratar, Andreea si Cristi s-au dus si pana in New Jersey sa se vada cu niste prieteni de la Rutgers, dar eu n-am vrut sa renunt la o zi in Manhattan ca sa merg in NJ, fie chiar si pentru un gratar romanesc.

Nu ne-au scapat nici Lincoln Center, Rockefeller Center, Battery Park, Washington Square, un pic de Soho, un pic de Greenwich Village, Houston Street, o degustare de bere in Union Square, mai multe vizite la Barnes and Noble, cel mai mare magazin de carti. La shopping n-am fost decat o singura data, a trebuit sa alegem cadou pentru Vali (urma sa fie ziua ei in prima zi dupa ce se intorceau ei in Ro).

va urma…