Aproape cinci zile in Viena (continuare)

Dupa ce ne-am cazat la hotel, am luat-o la picior prin centru ca sa ne facem o prima impresie. Se vorbeste numai germana in jurul nostru, ceea ce e curios pentru ca de obicei, in capitalele europene auzi o amestecatura de limbi. Din primul moment ne loveste mirosul de balegar, care e peste tot prin centru din cauza trasurilor cu cai. Atmosfera e placuta, vremea tocmai buna de plimbare, piata din fata Dom-ului e plina de oameni in costume de epoca care incearca sa-ti vanda bilete la spectacole si concerte.

Avem sansa sa fim aici in timpul unui festival in aer liber care are loc in Heldenplatz si ne facem un obicei din a ne opri in fiecare zi la bere. E multa lume, galagie, muzica austriaca, oameni care canta in cor cu halbele in mana, o formatie de dansuri populare in mijlocul pietei, multi austrieci in costume de epoca, un porc in protap, ai impresia ca te-ai intors in timp. Dar te trezesti repede la realitate la aparitia unor cersetori romani, care isi fac de lucru pe langa mese.

Ne prinde asa de tare atmosfera de vacanta si de activitati in aer liber, ca au trecut déjà 3 zile si n-am fost inca la nici un muzeu. In schimb am fost la Schonbrunn de mai multe ori unde ne-am plimbat prin gradini, pe jos sau cu trenuletul, am luat un tur sa vedem interiorul palatului, si ne-am oprit de fiecare data sus pe deal la Gloriette, unde ii placea Mariei Teresa sa-si ia micul dejun, si unde noi ne luam bere sau cafea in timp ce admiram lacul si asfintitul soarelui. Aici nici nu pare ca esti in oras, se aud pasarele, oamenii fac jogging pe cararile de pe dealuri, sunt veverite printre copaci si rate salbatice pe lac.
Si cum orice excursie la Viena trebuie sa includa si o plimbare cu trasura, nu scapam ocazia si facem si asta.

Austriecii par a fi oameni relaxati carora le place sa se bucure de timpul liber. E plin de cafenele si baruri la fiecare colt de strada si in fiecare piata, si sunt destul de aglomerate, mai ales seara. Cu restaurantele, la fel. Spre surpriza mea, mi-am amintit bruma de germana pe care o invatasem candva si asta ne-a prins foarte bine, mai ales intr-o seara cand stateam la coada la un restaurant faimos pentru... ce altceva… snitele. L-am auzit pe chelnerul de la intrare strigand in germana ca are libera o masa pentru 2 persoane… mai mici. Imediat m-am strecurat in fata si i-am facut semn spre noi, care ne incadram in aceasta categorie fara nici o problema. Si asa am reusit sa nu mai stam la coada. Era o masa inghesuita intr-un colt, dar cu mult sarm. Si a fost prima oara cand Andreea nu a reusit sa-si termine snitelul, care era mai mare decat farfuria. Snitele, strudele, croissante, torturi, bere, vin si totusi am reusit sa nu ne ingrasam. 

Am fost si pana la Prater ca sa ne dam in roata sa poata Andreea sa faca poze de sus, si tot pentru asta nu puteam sa ratam turnul de la Dom. Pana la urma am fost si la muzee, am vazut muzeul Leopold, unde aveau mult Klimt si Schiele. Bineinteles ca vizita la muzeu a inceput cu o oprire la cafenea, care era recomandata in ghid. Si ca sa recuperam, am continuat tot cu un muzeu, cel de istoria artei, care, ghici cu ce a inceput? Bineinteles, tot cu o oprire la cafenea. 

Se apropia ziua sa plecam acasa. Intre timp Skyeurope daduse faliment cu vreo 2 zile inainte si ne lasase aici, sa ne descurcam cum putem. Noroc ca tipa de la receptia hotelului ne-a ajutat si ne-a rezervat doua locuri la un zbor cu Austrian Airlines. Ce excursie ar fi fost asta fara un pic de stress?

Aproape cinci zile in Viena

Viena nu a fost niciodata pe lista mea cu prioritati de destinatii de vacanta. Nu auzisem lucruri interesante, stiam ca e un oras mic comparativ cu marile capitale europene, nu-l lauda nimeni cu patima. Dar, daca s-a ivit ocazia de a pleca in vacanta, fie chiar si in Viena, nu am putut sa spun nu. Cumva, nici acum nu stiu cum, Viena si-a facut loc pe lista Andreei de prioritati de calatorie. Nu prea mult, de luni dimineata pana vineri seara, ca sa nu ne plictisim. Sfaturi din toate partile, unii ne spuneau ca nu ne va ajunge timpul, altii ca nu vom avea ce face atatea (4 ½!) zile. Devenea déjà interesant!

Cea mai naspa parte a acestei experiente mi s-a parut faptul ca plecam din aeroportul Baneasa. Nu fusesem niciodata in Baneasa, si desi am fost avertizata de totala lipsa de asemanare dintre acest spatiu si un aeroport, tot am fost surprinsa. Neplacut. Parca se adunasera aici toate aspectele negative ale romanismului. Toate lucrurile care-mi produc greata si rusine, (desi cica n-ar trebui sa spunem ca ne e rusine ca suntem romani), de care incerc activ sa ma feresc, erau adunate aici, parca sa-mi arate ca nu am cum sa scap: bortosi in treninguri si cu zgarzi cu medalioane la gat, (“medaliati” cum le zice Paul), capete rase si cu tot felul de lovituri si cicatrici, papornite, fuste, certuri, tipete, inghesuiala si mai presus de orice, omniprezentul miros de transpiratie si de haine nespalate de mult si purtate a mia oara.

Am trecut de securitate spre portile de imbarcare ca sa asteptam avionul Skyeurope pentru Viena, care trebuia sa plece la 9:30. Ajunseseram acolo la 8:15, asa ca aveam ceva timp de omorat, doar ca nu aveam cu ce. Eram intr-o incapere destul de mica cu scaune multe si un spatiu restrans amenajat in cafenea, unde se si fuma. Aglomeratie mare, pentru ca dimineata pleaca multe avioane de aici. Si miros de nespalati. Se anunta curse spre Paris, Londra, Amsterdam, iar Londra, iar Amsterdam, se face 9:15, 9:30, 10:00. Dam dovada de multa rabdare si nu vrem sa ne stricam buna dispozitie, asa ca nu zicem niciuna nimic, inca. Mai luam o cafea, un ceai, si asteptam in continuare cu zambetul pe buze in anticiparea incantarii pe care o vom simti cand vom colinda pe strazile Vienei. La 10:30, dupa anuntul unui avion pt Bratislava, sala in care eram ramane aproape goala. Doar noi si cativa noi veniti. In sfarsit intram in panica. In disperare de cauza, ma duc la reprezentantul de la Bratislava ca sa-l intreb daca nu stie ceva de zborul de Viena. Imi cere boarding pass-ul si imi spune sa urc in autobuz. Incerc sa-i explic ca eu vreau sa merg la Viena, nu la Bratislava, repeta déjà enervata ca sa urc in autobuz. O intreb ce se intampla, tipa la mine ca nu e treaba ei sa-mi dea explicatii si ca sa intreb in avion pe insotitorii de zbor. Fiindca nu ma lasa sa trec inapoi, ii fac semne disperate Andreei sa vina si ea. Toata lumea era déjà urcata si ne intrebam daca nu cumva facem o greseala, cand observam mai multe boarding pass-uri pe care scria Viena, ca si pe ale noastre si ne mai linistim. De unde stiau toti oamenii astia care mergeau la Viena, ca trebuie sa se urce in zborul de Bratislava? Imi vine in minte poezia Anei Blandiana “Voi stiti ceva” care ma obsedeaza pentru restul drumului. Asta e, probabil ca avem escala.

Nu, nu avem escala. Avionul ne duce si ne lasa in Bratislava. Ni se comunica ca de acolo vom fi dusi cu autocarul la aeroportul din Viena. Dupa ce aterizam, Andreea ii trimite mesaj lui Cristi, care ne dusese la aeroport in dimineata aia ca sa luam zborul de Viena: “Am ajuns cu bine in Bratislava.” Primim raspuns inapoi: “?????” Ma intreb, amuzandu-ma in sinea mea, care o fi fost primul lui gand cand a primit mesajul?

Va urma…

Momente pariziene (cont.)

Vrabiute hoate

Intr-una din zile la Les Deux Magots, cam adormite, cu o cafea si un croissant in fata. Nu e foarte aglomerat, doar cativa turisti. La masa de alaturi o asiatica tanara, putin grasuta, studiaza un ghid al Parisului. Comanda si ea o cafea si un croissant. Absolut minunate croissantele astea, proaspete si pufoase, cu gust de unt, fiecare imbucatura e savuroasa si intotdeauna se termina prea repede. Vremea e destul de rece, iar printre mese se milogesc niste vrabii sa le dai si lor o firimitura. Eu nu ma indur sa dau de la mine. Asiatica, e concentrata la ghidul ei, asa ca una din vrabii prinde un moment si se aseaza pe masa ei. Incet, incet, cu o fata sugubeata, se apropie de farfuria cu croissant, fiind atenta sa nu fie prinsa. Apuca sa ciupeasca, dar asiatica o vede si ii face vant sa plece. Zboara putin pana in apropiere, dupa care repeta actiunea. Din nou asiatica o zburataceste si apoi se cufunda in ghidul ei. A treia oara, vine chelnerul sa-i aduca restul, asiatica atenta la bani, vrabiuta smechera reuseste sa fure tot croissantul care mai era in farfurie, il smulge si-l trage jos. Pe mine ma bufneste rasul, dar asiatica se supara rau de tot ca a pierdut bunatate de croissant si pleaca imbufnata cu o atitudine ostentativa.

Tiganii

Bineinteles ca parte din aerul personal al orasului il dau tiganii. Unii cantand in metrou (in romaneste), altii cersind pe langa cafenele. Nu par a fi prea multi. Pana vineri, cand efectiv au impanzit fiecare colt de strada din zonele turistice. Au iesit la produs. Noroc ca noi sambata am plecat.

Mancaruri frantuzesti (cont.)

Unul dintre lucrurile pe care mi-ar fi placut sa le mananc la Paris e foie gras. Dar n-am facut asta pentru ca acum mai multi ani am decis sa-i boicotez pe crescatorii de rate pentru cruzimea cu care le indoapa si in semn de revolta sa nu mai mananc foie gras niciodata. Si tentatia a fost mare, fiindca la Paris toata lumea mananca foie gras si ti se recomanda peste tot. Dar am mancat biftec tartar, pe care cand l-am comandat, chelnerul, vazand ca sunt turista, mi-a atras atentia ca e carne cruda. I-am spus ca stiu si ca totusi vreau. Acelasi lucru l-am patit si cand am comandat ton tartar. Andreea a fost mai conservatoare si a comandat Croque Monsieur. Si de cele mai multe ori friptura de vita cu cartofi prajiti, adica french fries, ca sa fie traditionala.

Cum, de obicei cand calatoresc incerc mancaruri traditionale, de data asta am incercat un carnat facut din burta. Adica plin cu ceea ce punem noi in ciorba de burta. Nu recomand asta nimanui.
Branze n-am prea mancat cat am stat acolo, dar am adus acasa. In ultima zi, inainte sa plecam spre aeroport, ne-am dus la Le Bon Marche si am luat vreo 10 feluri de branze care ne-au imputit bagajele.
Si, spre regretul meu, n-am avut ocazia sa mananc nici supa de ceapa, una din preferatele mele, fiindca trebuia sa tin cont si de totalul caloriilor pe care il luam, si care de cele mai multe ori depasea limita pe care mi-o impuneam.

Bineinteles ca, dupa preceptul “When in Rome…”, ne-am purtat si noi ca localnicii si nu ne-a lipsit paharul de vin de la nici o masa.

In sfarsit… la Paris

Am ramas in urma cu scrisul, dar in iulie am fost la Paris. In sfarsit, pentru ca imi doream de mult.

Drumuri lungi prin aeroport, tras de valize, luat trenul, aglomeratie mare, luat metroul 3 statii, tras de valize in directia gresita, in sfarsit ajuns la hotel extenuate. Tras sufletul, seara iesit la bistro in cartier, le Nemrod, mancat pasta, baut vin frantuzesc.

Citesc o carte de Alain de Botton “Despre farmecul lucrurilor plictisitoare” si e una din cartile alea pe care le citesti incet ca se termina prea repede. Dar nu citesc prea mult ca adorm repede. A doua zi trebuie sa ma trezesc devreme ca ne asteapta Parisul!

Urmeaza 6 zile de vis, pe care le incepem pe fiecare cu o cafea si un croissant la una din celebrele de pe Saint Germain sau in Montparnasse. Bineinteles ca preferate au fost Café de Fleur si Les Deux Magots. M-am obisnuit repede cu franceza si faptul ca anul trecut am facut cursul ala la Institutul Fancez mi-a folosit foarte mult.

In prima zi am fost prin Jardin des Tuileries, unde ne-am dat cu roata pentru ca Andreea voia sa faca poze de sus. Cred ca nu exista oras pe care sa-l fi vizitat in care Andreea sa nu vrea sa urce in cel mai inalt turn, pe cea mai inalta cladire, pe dealuri, in roti, acolo unde sunt, ca sa faca poze de sus. Si ii ies niste poze superbe.

Din pacate, vremea a fost rece si ploioasa, asa cum a fost in toate excursiile de anul asta, si la New York, si in Washington, si la mare de 1 Mai, si de Paste. Dar oricum asta nu ne-a tinut in camera de hotel, ci ne-am facut programul asa cum era planificat. Am fost si la cumparaturi ca sa luam ceva mai gros de imbracat. Oricum motivul principal pt care ne-am dus a fost ca sa-si ia Andreea rochie pentru o nunta la care era nasa. Si bineinteles ca ne-am urcat pe Galeriile Lafayette ca sa facem poze de sus. 

Mai fusesem la Paris, asa ca in aceasta excursie n-am facut decat sa revizitez locurile care-mi placusera cel mai mult, Montmartre, Montparnasse, Sena, Champs-Elysees, Cartierul Latin, si mai ales Saint Germain. Am facut si cateva lucruri noi, am vizitat Musee D’Orsay, la Opera Garnier am luat un tur ghidat pe care il recomand tuturor, iar in una din zile am fost intr-o excursie organizata in Champagne unde am vizitat si degustat Moet-Chandon si Mumm.

Cea mai mare surpriza pentru mine a fost ca nu prea mi-a placut mancarea, desi am incercat restaurante célèbre, recomandate in ghid. Si nu se gaseau paste pe nicaieri, decat duminica la o brasserie aproape de hotel. Se pare ca francezilor nu le place mancarea italiana.

Si bineinteles ca Parisul fiind Paris, nu se putea sa ne treaca vacanta fara sa fim agatate de niste francezi galanti, care ne-au servit cu sampanie si ne-au intrebat daca nu vrem sa ne mutam la Paris.

Prin Europa in luna cadourilor Episodul 1 Franta

In decembrie am fost plecata cu Andreea prin Europa si ne-am intors pe 23 seara. A trebuit sa ridicam masina mea din Rotterdam asa ca ne-am dus cu avionul si ne-am intors cu masina. Am petrecut vreo 12 zile pe drum inapoi. A fost interesant sa putem compara brazii de Craciun care impodobeau pietele centrale din orasele prin care ne-am oprit , patinoarele, vitrinele impodobite, oraselele copiilor construite special pentru sarbatori, vinul fiert din fiecare loc in care ne-am oprit. Apropos de vin fiert, mie cel mai mult mi-a placut cel din Luxembourg, semana cu cel de pe la noi, iar Andreei i-a placut cel din Strasbourg, care avea un pic de gust mentolat.

Poze cu vitrine impodobite pentru sarbatori in Strasbourg. Nu numai ca erau absolut superbe si pline de detalii dragalase, dar erau si la fiecare colt de strada, parca ne plimbam printr-o poveste

Prin Europa in luna cadourilor Episodul 1 Franta continuare

Traficul mi-a creat niste surprize. In primul rand, contrar legendelor, in Germania exista limita de viteza la fel ca si la noi, 130km/h. In al doilea rand cel mai civilizat trafic mi s-a parut de departe in Franta. Un sta nimeni pe banda din stanga decat daca depaseste, si atunci tine semnalizatorul aprins ca sa arate ca e in depasire. Si daca sunt doar 100 metri intre doua masini pe care vrei sa le depasesti treci pe dreapta intre ele. Bine, mi-a placut traficul in Franta cu exceptia incidentului cand m-a oprit politia si mi-a dat amenda. La o bariera pe autostrada chiar dupa ce am platit drumul, un politai imi face semn sa trag pe dreapta. Ma gandeam ca a vazut ca e masina straina si vrea sa-mi verifice actele. OK. Imi face surpriza sa-mi spuna ca m-a oprit pentru viteza. Am negat din instinct. Intelege ca avand masina sport, puternica, probabil nici un mi-am dat seama ca am depasit limita legala. Tin sa precizez ca eu toata viata am condus peste limita legala si nu m-a oprit politia niciodata. Va inchipuiti ce surpriza pe mine, tocmai in Franta. Trebuie sa recunosc ca Andreea m-a batut la cap tot timpul sa respect limita legala, dar era soseaua goala. In fine, politistul imi zice sa merg cu el la duba lor, care era trasa in paralel cu noi ceva mai incolo, ca sa faca procesul verbal. Cand ajungem la duba, ma pofteste sa urc. Soseaua era tot destul de goala. Andreea ramasese in masina si se uita dupa mine. Ma urc si ma pofteste sa iau loc, dupa care se da si inchide usa mare laterala care fusese deschisa. Imi explica ca e frig afara. Andreea, cand ma vede disparand in duba, se panicheaza, il txt pe Cristi. Incerc sa ma uit pe geam si sa-i zambesc ca sa vada ca totul e ok. Aflu ca fusese radar pe drum si imi facuse poza. Politistii francezi, ca erau doi, foarte amabili si simpatici de altfel, nu vorbeau engleza, asa ca m-am chinuit sa folosesc urma de franceza pe care n-am uitat-o ca sa-i ajut sa completeze formularele. O data cu procesul verbal si cu amenda, mi-au inmanat si un set de instructiuni in franceza despre trafic si cum sa conduci pe autostrada, pe care nu le-am citit niciodata. In Germania n-am mai depasit limita de viteza... decat cateodata. Va urma...

Despre trafic

Pare ca romanii s-au nascut in masina, iar masina a devenit parte din ei. Nimeni nu-si mai dezlipeste fundul de masina, ceea ce te face sa te gandesti ca au toti un handicap, iar masina este o proteza. Asta n-ar fi problema mea in nici un fel, daca Bucurestiul ar fi conceput sa suporte la atata trafic. Dar nu e, si asta ne ingreuiaza viata tuturor. Fie ca esti pieton sau sofer, vei suferi din cauza traficului. Pe toate trotuarele sunt parcate masini, si din aceasta cauza pietonii circula pe strada. Orice straduta de doua benzi in centru se transforma invariabil intr-una cu o banda. Ne deranjeaza pe toti, dar nimeni nu se gandeste ca solutia sta in puterea noastra. Lasati fratilor masinile acasa! Circulati cu taxiul sau cu metroul. Daca e musai sa luati masina personala, folositi parcarile subterane, care in majoritate sunt goale. Nu e neaparat sa parcati exact la adresa unde aveti treaba, uneori chiar in dubla parcare. Faceti cativa pasi pe jos, ca foloseste si la sanatate si mai scade si fundul.

Ce solutii au adoptat altii mai dezvoltati ca noi?

- In Londra, de exemplu, exista o taxa destul de mare, 8 lire, ca sa intri cu masina in centrul orasului.

- In New York, parcarea in centru este permisa tot contra cost, 5-8$ pe ora, numai intre anumite ore, cand traficul e mai redus.

- In Florenta, nu poti parca in centru aproape nicaieri. Daca vrei sa te duci cu masina. trebuie sa o lasi mai la margine si pe urma te duci pe jos unde ai nevoie

- In Roma nu se intra deloc cu masina in centru.

Si peste tot, ca sa se respecte aceste reguli, se dau amenzi foarte mari pentru parcare ilegala. Uneori chiar iti ridica masina si ca sa o scoti te costa asa de mult incat a doua oara ai grija cand si unde parchezi. Ce frumos ar fi daca s-ar implementa si la noi astfel de reguli. Am sta mai putin in masina, nervosi si injurandu-ne unii pe altii si am face mai multi pasi pe jos, aerisindu-ne creierele.

Oameni prietenosi

Acum vreo doua luni ma intorceam in California pentru o scurta vizita administrativa si in drum am facut o escala de o saptamana la Londra. Eram pentru prima oara la Londra si unul din lucrurile care m-a surprins a fost ca oamenii, contrar stereotipului pe care il aveam, sunt foarte prietenosi si dispusi sa stea de vorba si sa-ti explice despre obiectivele turistice din orasul lor. Incepand cu soferul de autobuz, apoi garzile de la diferitele cladiri guvernamentale, politia de paza de pe Downing street, oamenii de rand de pe strada raspundeau cu bunavointa si buna dispozitie intrebarilor mele si la randul lor imi puneau intrebari despre mine, ascultandu-ma cu interes si curiozitate genuina.

Asta m-a facut sa-mi aduc aminte ca toti prietenii care au venit in vizita in US au fost surprinsi de cat de prietenosi sunt americanii. Mama m-a intrebat cand a venit in California daca am spus vecinilor ca va veni ea in vizita, fiindca toata lumea o saluta ca si cum ar cunoaste-o. Dar dupa ce am fost la Londra, mi-am dat seama ca e o mare diferenta intre cumsecadenia si aparenta de prietenie a americanilor, care e doar de complezenta si cea a englezilor care mi s-au parut calzi si omenosi. Ca sa nu spun ca dupa 5 ani de stat la aceeasi adresa in California tot ce stiu despre vecinii mei sunt numele lor de pe cutia de scrisori si singurele vorbe pe care le-am schimbat au fost saluturile politicoase cand ne intalneam intamplator in fata cladirii.

In schimb cu vecinii din Romania am intrat in contact din prima zi. Doar ce mi-am luat un apartament in Bucuresti si noii mei vecini in loc de buna ziua, mi-au zis ca vor sa cheme politia sa verifice daca am aprobari pentru lucrarile de renovare pe care le fac. Intamplator, nu fac nici o modificare care sa necesite aprobari, dar ei nu stiu asta. Tot ce stiu ei e ca pot sa se planga si atunci o fac.