Am găsit oracolul din clasa a VII-a

De fapt mi l-a găsit Sori în cotețul de găini în casa de la Pecineaga. Acolo sunt depuse toate lucrurile vechi de care nu a mai întrebat nimeni demult. Eu fiind plecată atâția ani, mama mutându-se de nenumărate ori în anii ăștia, lucrurile din lada mea cu amintiri din copilărie au fost mutate in saci sau în cutii, și înghesuite prin spațiile de depozitare ale diferitelor case prin care au trecut mama sau Sori (frate-meu). Spre disperarea mea,multe s-au pierdut, dar am avut vreo două surprize extraordinare în ultimii ani, când au apărut ca din senin, în perioade de curățenie generală sau de mutat, diferite caiete vechi, poze, bilețele, scrisori. Am strâns o mică comoară.

Am găsit prin cutiile în care sunt depozitate cărțile mele un caiet de amintiri, de pe când aveam probabil vreo 14 ani. Se apropia clasa a VIII-a (Școala Gen. 12) când ne despărțeam de colegi și era la modă să ai caiet de amintiri în care să-ți scrie prietenii povestiri și întâmplări. Am stat în noaptea când l-am găsit până la 3 dimineața citind din caiet. Mi-am adus aminte de prieteni din copilărie la care nu mă mai gândisem demult, copii de care uitasem. De unii nu-mi aduc aminte decât vag, îmi aduc aminte numele lor, știu că i-am cunoscut, dar nu mai știu cine erau, ce mă lega de ei. Am citit de întâmplări care erau în ceață în capul meu, sau le uitasem de mult, de relațiile dintre noi la vârsta aia, și am regăsit printre rândurile pe care mi le-au scris, trăsăturile de personalitate copilărești ale fiecăruia.

Uitându-mă asupra noastră de atunci cu ochii de acum, și cunoscând acum unele din întorsăturile pe care le-a luat viața, am avut parte de unele surprize. Contrar așteptărilor, nu mai știu nimic cei mai mulți, nici măcar de cei care îm ierau prieteni buni atunci. Dar am reînnodat și continuat legătura, chiar pe tărâmuri americane prin cele mai telenovelice întâmplări (din categoria ”Viața bate filmul”). Așa a fost cu Mihaela Tănăsescu, de exemplu. La fel și cu Camelia Marcu, dar asta nu cred că se pune, fiindcă era vară-mea, era normal să păstrăm legătura, indiferent pe ce meleaguri. Cu prietena mea cea mai bună din anii aceia, Niță Mihaela, am pierdut legătura devreme, când s-a mutat la Târgoviște. Și am regăsit-o în caiet pe Adam Sorina Daniela (ce ciudat sună numele spuse ca la catalog, dar așa erau toți semnați). Îmi aduc oarecum aminte cum era Sorina atunci, asta pentru că eram din aceeași ”gașcă” și eram mai apropiate. Mi se pare destul de profund pentru un copil de vârsta aia, declarația pe care o face și ardoarea cu care mă roagă, de nenumărate ori, să nu cumva să o uit peste ani. Mai aveam în gașca noastră pe Hanu Amina, Carataș Mădălina, Bordei Mihaela (care mi-a pus și o poză de la o petrecere de la ziua ei, în care suntem câțiva dintre noi), Buzbuchi Anca Atena (era prietena bună a Sorinei), Mărgineanu Emilian Răzvan, care a avut cea mai mare contribuție la caiet (după Dana Țuțuianu, care era prietena mea de la bloc) și se laudă cu asta. Și mai sunt fără nici o ordine Vârciu Laura, Lazăr Livia, Petrescu Anda, Călin Ruxandra, Gabriela și Mihai Dumitru (cu ei am păstrat legătura,fiindcă eram și vecini, iar părinții noștri erau prieteni), Țivichi Camelia. Și mulți, mulți alții… Din păcate s-a așternut praful peste tot ce-a fost atunci.

Sunt curioasă pentru câți dintre ei am completat și eu un caiet de amintiri și ce prostioare le-oi fi scris. Pentru că era treabă reciprocă, dacă vă aduceți aminte…

CityO

Dezamăgită fiind de munca la patron român, m-am apucat de treabă pe cont propriu, cu niște prieteni din California, Adi și Cătă. De fapt ăsta e un proiect mai vechi, cam de iarna trecută, pe care l-am pus pe tușă o perioadă, și pe care acum l-am reluat în plină forță. E vorba de un site despre restaurante http://cityo.ro, o veche pasiune a mea. De când m-am întors în România am greutăți să descopăr restaurante noi, să am încredere în ce se zice despre ele, pentru că cele mai multe plătesc pentru reclamă și mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă duc după ce citeam o recomandare și să fiu dezamăgită de ce găseam.
Am trimis deja linkul către familie și prieteni apropiați, dar mai e un pic până când îl vom lansa public. Surpriza mea cea mai mare a fost când am descoperit că după mai puțin de 2 săptămâni de când am trimis primul email, site-ul apărea pe prima pagină în unele căutări pe google.
Munca pentru acest site m-a făcut să fac mult research pe net, despre București și restaurantele lui. Astfel am descoperit, citind recomandările de pe http://bucharestian.com, care by the way, are niște recomandări foarte inedite, un site care mi-a mers la suflet, http://www.deceiubimbucurestiul.ro, pe care îl recomand tuturor celor care simt ceva pentru București.

...va urma

In campul muncii... (cont.)

Imi aduc cu mine optimismul si spiritul dreptatii si incerc sa fac schimbari, in ideea ca daca reusesc sa ridic moralul oamenilor asta va imbunatati eficienta. Pozitia pe care am fost angajata imi permite intr-o oarecare masura sa fac asta. Work flowul nu e bine definit si din aceasta cauza se duplica eforturi inutil. Fac o analiza, stau de vorba cu angajatii, cu oamenii din echipa mea, cu altii, si ma apuc de treaba, iau masuri ca sa schimb obiceiurile nocive si sa imprastii concepte constructive, dar poc, nimeresc cu capul in zid. Ma scutur bine si incerc din nou. Dar zidul e rezistent, si nu cedeaza usor. Incet, incet se duce naibii optimismul meu... Am senzatia ca trag singura la caruta.

Dictionar

Zid = mentalitate, minte inchisa, indiferenta, frica de risc, lipsa de responsabilitate

In mod caracteristic a la Romanica, conceptul de “ownership” nu exista. Nu numai atat, dar politica fricii, in care preocuparea de baza este a se gasi vinovatul, impiedica orice manifestare de initiativa pe care am apreciat-o asa de mult in America. Printre obiceiurile pe care le-am observat la colegii mei si care sunt incurajate in companie, la mare pret e acela de a arata cu degetul. Este mult mai util sa-ti concentrezi energia ca sa aduni dovezi ca nu esti tu de vina, ci oricine altcineva, decat sa incerci sa gasesti solutia pentru problema respectiva. Parca m-am intors in timp... in timpul comunismului.

Ce intamplare...

Nu mai stiu ce cautam pe internet saptamana trecuta, si ghici ce am gasit? Blogul meu. Nu asta, altul, unul mai vechi. Se pare ca prin 2003, tot cam in aceeasi perioada de iarna, m-a chinuit talentul si mi-am facut un blog.
Atunci mi-a trecut repede, n-am avut decat un post, dupa care probabil m-am luat cu altele si am uitat de blog. Dar surpriza mea cea mai mare a fost ca alesesem aceeasi tema si atunci, desi locuiam fulltime in America si nici nu se punea problema sa vin si sa stau in Romania altfel decat in vacanta. Diferenta e ca atunci voiam sa-l scriu in engleza. Nu stiu daca e bine sau e rau, dar se pare ca nu m-am schimbat prea mult. http://magdamarcu.blogspot.com/

In campul muncii...

De ceva vreme lucrez la o mare companie romaneasca, unde m-am angajat fiind constienta de ceea ce fac. Toti prietenii mei mi-au spus ca e o greseala si ca nu stiu in ce ma bag, ca pe piata de forta de munca romaneasca aceasta companie are un renume foarte prost. Dar eu am avut o experienta foarte buna la interviuri asa ca mi-am zis ca lucrurile se pot schimba daca exista vointa. Si cand le-am zis asa, ei mi-au spus bancul cu directorul de Resurse Umane care a murit si trebuia sa aleaga intre rai si iad...:)

Bineinteles ca toata lumea urmareste cu interes evolutia sentimentelor mele in aceasta experienta, pentru ca am prieteni si in America si in Romania care considera sa se angajeze in Romania. Discutam mult despre ce se intampla si cum sunt organizate lucrurile, unii fiind mai pesimisti decat altii. Eu sunt foarte optimista si cu spirit constructiv sper sa pot implementa din valorile cu care m-am obisnuit peste ocean. Am auzit ca s-au pus pariuri in legatura cu cat o sa ma tina aceasta perioada optimista si constructiva. :)

De cum am inceput, mi s-a parut o mare dezorganizare, pentru rezolvarea aceleasi probleme erau cel putin 3 persoane responsabile, iar comunicarea mergea in toate directiile in acelasi timp. Cand aparea cate o situatie critica, lucru care intampla frecvent, toti trebuiau sa lase urgent ce faceau si sa se ocupe de acea problema. Exasperant si irespirabil pentru mine si probabil pentru oricine e obisnuit sa lucreze intr-un mediu bine structurat si organizat. Ma gandesc... ce noroc a dat peste oamenii astia ca m-au gasit pe mine ca sa le aduc solutia care sa le schimbe viata...

Artă şi cultură 2

Un alt eveniment care m-a impresionat a fost noaptea muzeelor. Am colindat şi anul trecut prin muzee în noaptea cu pricina şi a fost destul de aglomerat. Anul ăsta în schimb a fost ultra aglomerat. Ne făcuserăm planul ca de la concertul cu Kylie care a avut loc pe stadionul Cotroceni să ne oprim direct la Casa Poporului, la muzeul naţional de artă contemporană. Când am ajuns noi acolo, pe la orele 00:00 era o coadă imensă, lungă de vreo 100m pe mai multe rânduri. Ne-am tras nişte poze cu intrarea muzeului şi cu coada impresionantă şi ne-am hotărât sa mergem altădată.

Era o noapte calmă si călduţă, tocmai bună de plimbare, aşa că am luat-o pe jos. Cam la 100 de metri de ieşire, pe trotuar era o mare de oameni şi în timp ce ne întrebam ce se întâmplă, toţi au izbucnit într-un strigăt entuziast căci sosise autobuzul. Pe autobuz scria: Noaptea Muzeelor. Am citit a doua zi că toată noaptea au circulat autobuze pe un traseu special care includea toate muzeele mari. Gratuit! Am văzut în acea noapte, mulţi oameni în vârstă care ieşiseră să se bucure de artă gratis.

Nu ne-am mai dus la nici un muzeu în noaptea aia pentru că nu ne place aglomeraţia şi avem oroare de statul la cozi. În plus, după cum zicea Andreea, nu e ca şi cum nu ne-am permite să plătim costul biletului de intrare. Aşa că am luat-o pe jos spre piaţa Unirii, profitând de vremea frumoasă ca să facem o plimbare. Pare că ar putea fi frumos Bucureştiul noaptea, dacă n-ar fi aşa de plin de gunoi peste tot şi aşa de beznă că nu vezi nici pe unde calci. Şi gândiţi-vă că eram pe bulevardul cu fântâni, care e central. Mă întreb cum o fi prin cartiere...

Artă şi cultură

Ce-mi lipseşte cel mai mult când sunt în San Francisco este viaţa culturală şi activităţile artistice. Drept urmare, de câte ori vin în Bucureşti profit cât pot şi îmi încarc bateriile. În ultimul timp, de exemplu, am fost la balet (am văzut „Romeo si Julieta” cu Baletul Imperial Rus), la un concert de muzică clasică la Ateneu (Mozart şi Mahler), la Kylie Minogue (deşi ăsta n-a fost nici cultural, nici prea artistic), la muzeul Cotroceni (pentru prima oară), la trupa de dansuri irlandeze Lord of the Dance, la spectacolul chinezesc de la Teatrul Naţional şi chiar la vreo două piese de teatru neremarcabile.

Îmi aduc aminte că am fost o dată cu Andreea la un concert de muzică clasică în San Francisco şi eram cele mai tinere persoane de acolo. Toată lumea era cu ochii pe noi, gândindu-se probabil că am ajuns din greşeală acolo. Media de vârstă era cam 60 de ani. În Bucureşti la Ateneu erau foarte mulţi oameni tineri şi de toate vârstele. Şi a fost sala plină.

Mă impresionează de fiecare dată setea de cultură a românilor. Dacă nu cumpăr bilete în primele zile când au fost puse în vânzare, risc să nu mai găsesc. Şi cele mai scumpe se vând primele. La Lord of the Dance, de exemplu, nu am mai apucat decât la spectacolul programat suplimentar, în categoria cea mai ieftină. Nu mi-a venit să cred când am văzut înainte de începerea spectacolului un microbuz de lux din Constanţa venit special pentru acest spectacol. Bineînţeles că în microbuz cânta muzică irlandeză.

Spuneam de toate spectacolele la care am fost în ultimul timp. Înaintea fiecărui spectacol se anunţă că este interzis fotografiatul şi filmatul. Ghici care a fost primul lucru care s-a întîmplat cums-au stins luminile? O mare de telefoane, camere de fotografiat si de filmat au apărut şi au început să fleşuiască şi să clicăiască. Ce nu fac românii din dragoste de artă! Dacă suntem sau nu de acord cu faptul că e interzis fotografiatul face tema altei discuţii. Vorbeam şi cu Cristi despre asta şi punctul lui era că de vreme ce ai plătit pentru a fi acolo nu e corect să nu ai dreptul să imortalizezi momentul. E vorba de amintirile tale, de o experienţa pe care vrei să o păstrezi în imagini pentru mai târziu.