Dupa ce ne-am cazat la hotel, am luat-o la picior prin centru ca sa ne facem o prima impresie. Se vorbeste numai germana in jurul nostru, ceea ce e curios pentru ca de obicei, in capitalele europene auzi o amestecatura de limbi. Din primul moment ne loveste mirosul de balegar, care e peste tot prin centru din cauza trasurilor cu cai. Atmosfera e placuta, vremea tocmai buna de plimbare, piata din fata Dom-ului e plina de oameni in costume de epoca care incearca sa-ti vanda bilete la spectacole si concerte.
Avem sansa sa fim aici in timpul unui festival in aer liber care are loc in Heldenplatz si ne facem un obicei din a ne opri in fiecare zi la bere. E multa lume, galagie, muzica austriaca, oameni care canta in cor cu halbele in mana, o formatie de dansuri populare in mijlocul pietei, multi austrieci in costume de epoca, un porc in protap, ai impresia ca te-ai intors in timp. Dar te trezesti repede la realitate la aparitia unor cersetori romani, care isi fac de lucru pe langa mese.
Ne prinde asa de tare atmosfera de vacanta si de activitati in aer liber, ca au trecut déjà 3 zile si n-am fost inca la nici un muzeu. In schimb am fost la Schonbrunn de mai multe ori unde ne-am plimbat prin gradini, pe jos sau cu trenuletul, am luat un tur sa vedem interiorul palatului, si ne-am oprit de fiecare data sus pe deal la Gloriette, unde ii placea Mariei Teresa sa-si ia micul dejun, si unde noi ne luam bere sau cafea in timp ce admiram lacul si asfintitul soarelui. Aici nici nu pare ca esti in oras, se aud pasarele, oamenii fac jogging pe cararile de pe dealuri, sunt veverite printre copaci si rate salbatice pe lac.
Si cum orice excursie la Viena trebuie sa includa si o plimbare cu trasura, nu scapam ocazia si facem si asta.
Austriecii par a fi oameni relaxati carora le place sa se bucure de timpul liber. E plin de cafenele si baruri la fiecare colt de strada si in fiecare piata, si sunt destul de aglomerate, mai ales seara. Cu restaurantele, la fel. Spre surpriza mea, mi-am amintit bruma de germana pe care o invatasem candva si asta ne-a prins foarte bine, mai ales intr-o seara cand stateam la coada la un restaurant faimos pentru... ce altceva… snitele. L-am auzit pe chelnerul de la intrare strigand in germana ca are libera o masa pentru 2 persoane… mai mici. Imediat m-am strecurat in fata si i-am facut semn spre noi, care ne incadram in aceasta categorie fara nici o problema. Si asa am reusit sa nu mai stam la coada. Era o masa inghesuita intr-un colt, dar cu mult sarm. Si a fost prima oara cand Andreea nu a reusit sa-si termine snitelul, care era mai mare decat farfuria. Snitele, strudele, croissante, torturi, bere, vin si totusi am reusit sa nu ne ingrasam.
Am fost si pana la Prater ca sa ne dam in roata sa poata Andreea sa faca poze de sus, si tot pentru asta nu puteam sa ratam turnul de la Dom. Pana la urma am fost si la muzee, am vazut muzeul Leopold, unde aveau mult Klimt si Schiele. Bineinteles ca vizita la muzeu a inceput cu o oprire la cafenea, care era recomandata in ghid. Si ca sa recuperam, am continuat tot cu un muzeu, cel de istoria artei, care, ghici cu ce a inceput? Bineinteles, tot cu o oprire la cafenea.
Se apropia ziua sa plecam acasa. Intre timp Skyeurope daduse faliment cu vreo 2 zile inainte si ne lasase aici, sa ne descurcam cum putem. Noroc ca tipa de la receptia hotelului ne-a ajutat si ne-a rezervat doua locuri la un zbor cu Austrian Airlines. Ce excursie ar fi fost asta fara un pic de stress?
sâmbătă, 19 septembrie 2009
joi, 17 septembrie 2009
Lucruri mici care ne ocupa timpul
Desi Mircea Badea mi-a fost antipatic din prima zi cand l-am vazut, trebuie sa recunosc ca fraza lui “traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul” mi-a mers la suflet.
In general asa ma simt si eu in Romania, dar in ultimul timp parca e mai acut decat de obicei. Se intampla tot mai multe chestii care ma enerveaza.
De exemplu, am fost in situatia sa conduc in Mamaia, dinspre Rex spre Hotel Parc si am constatat cu stupoare ca nu ai cum sa faci asta decat iesind pe la bariere si intrand inapoi pe la alte bariere, unde platesti din nou. In care univers chestia asta are sens: depinzand de sensul in care circuli, un capat al statiunii il vezi doar daca platesti de doua ori? Neavizati, multi dintre noi merg in sensul dezavantajat si platesc de doua ori.
Sau un alt exemplu. Am fost la un notar pe langa gara din Constanta cu intentia de a incheia un contract. Ii lasam actele si ne cere banii inainte, ca la …. stiti voi unde. Platesc, imi da o chitanta de mana, nici macar bon fiscal si pentru ca nu aveam toate actele, urmeaza sa ne intoarcem. Nu reusim sa facem rost de restul de acte, asa ca ne ducem din nou la notar sa ne luam hartiile pe care le lasaseram si sa ii spunem ca nu mai facem contractul. Ne inapoiaza hartiile, dar nu si banii. Desi, legal, nu avea cum sa ne faca contractul pentru care veniseram initial, totusi banii ni i-a luat.
Sau, acum vreo 2 saptamani am trimis soferul sa-mi cumpere un prelungitor. Nu stiu cum e pentru voi, dar eu nu am niciodata suficiente prize. Mi-a cumparat unul cu 5 locuri din alea unde sa bag incarcatoarele. Am fost foarte fericita ca am loc sa tin in priza in acelasi timp si un telefon, si laptopul si placa de par si uscatorul de par, fara sa fie nevoie sa scot veioza. Nu va inchipuiti frustrarea mea cand, dupa doua zile prelungitorul s-a ars.
Si nu e vorba doar de prelungitoare: becurile se ard tot timpul, bateriile se termina mai repede, curentul se opreste mereu… Ma gandesc serios la teoria cu curentii telurici sau de alte feluri, care circula pe plaiurile astea…Poate ar ajuta sa folosesc mai mult aloe vera sau sa tin in casa niste crema de galbenele. Then again…poate e vorba doar de produse de proasta calitate?
In general asa ma simt si eu in Romania, dar in ultimul timp parca e mai acut decat de obicei. Se intampla tot mai multe chestii care ma enerveaza.
De exemplu, am fost in situatia sa conduc in Mamaia, dinspre Rex spre Hotel Parc si am constatat cu stupoare ca nu ai cum sa faci asta decat iesind pe la bariere si intrand inapoi pe la alte bariere, unde platesti din nou. In care univers chestia asta are sens: depinzand de sensul in care circuli, un capat al statiunii il vezi doar daca platesti de doua ori? Neavizati, multi dintre noi merg in sensul dezavantajat si platesc de doua ori.
Sau un alt exemplu. Am fost la un notar pe langa gara din Constanta cu intentia de a incheia un contract. Ii lasam actele si ne cere banii inainte, ca la …. stiti voi unde. Platesc, imi da o chitanta de mana, nici macar bon fiscal si pentru ca nu aveam toate actele, urmeaza sa ne intoarcem. Nu reusim sa facem rost de restul de acte, asa ca ne ducem din nou la notar sa ne luam hartiile pe care le lasaseram si sa ii spunem ca nu mai facem contractul. Ne inapoiaza hartiile, dar nu si banii. Desi, legal, nu avea cum sa ne faca contractul pentru care veniseram initial, totusi banii ni i-a luat.
Sau, acum vreo 2 saptamani am trimis soferul sa-mi cumpere un prelungitor. Nu stiu cum e pentru voi, dar eu nu am niciodata suficiente prize. Mi-a cumparat unul cu 5 locuri din alea unde sa bag incarcatoarele. Am fost foarte fericita ca am loc sa tin in priza in acelasi timp si un telefon, si laptopul si placa de par si uscatorul de par, fara sa fie nevoie sa scot veioza. Nu va inchipuiti frustrarea mea cand, dupa doua zile prelungitorul s-a ars.
Si nu e vorba doar de prelungitoare: becurile se ard tot timpul, bateriile se termina mai repede, curentul se opreste mereu… Ma gandesc serios la teoria cu curentii telurici sau de alte feluri, care circula pe plaiurile astea…Poate ar ajuta sa folosesc mai mult aloe vera sau sa tin in casa niste crema de galbenele. Then again…poate e vorba doar de produse de proasta calitate?
sâmbătă, 12 septembrie 2009
Aproape cinci zile in Viena
Viena nu a fost niciodata pe lista mea cu prioritati de destinatii de vacanta. Nu auzisem lucruri interesante, stiam ca e un oras mic comparativ cu marile capitale europene, nu-l lauda nimeni cu patima. Dar, daca s-a ivit ocazia de a pleca in vacanta, fie chiar si in Viena, nu am putut sa spun nu. Cumva, nici acum nu stiu cum, Viena si-a facut loc pe lista Andreei de prioritati de calatorie. Nu prea mult, de luni dimineata pana vineri seara, ca sa nu ne plictisim. Sfaturi din toate partile, unii ne spuneau ca nu ne va ajunge timpul, altii ca nu vom avea ce face atatea (4 ½!) zile. Devenea déjà interesant!
Cea mai naspa parte a acestei experiente mi s-a parut faptul ca plecam din aeroportul Baneasa. Nu fusesem niciodata in Baneasa, si desi am fost avertizata de totala lipsa de asemanare dintre acest spatiu si un aeroport, tot am fost surprinsa. Neplacut. Parca se adunasera aici toate aspectele negative ale romanismului. Toate lucrurile care-mi produc greata si rusine, (desi cica n-ar trebui sa spunem ca ne e rusine ca suntem romani), de care incerc activ sa ma feresc, erau adunate aici, parca sa-mi arate ca nu am cum sa scap: bortosi in treninguri si cu zgarzi cu medalioane la gat, (“medaliati” cum le zice Paul), capete rase si cu tot felul de lovituri si cicatrici, papornite, fuste, certuri, tipete, inghesuiala si mai presus de orice, omniprezentul miros de transpiratie si de haine nespalate de mult si purtate a mia oara.
Am trecut de securitate spre portile de imbarcare ca sa asteptam avionul Skyeurope pentru Viena, care trebuia sa plece la 9:30. Ajunseseram acolo la 8:15, asa ca aveam ceva timp de omorat, doar ca nu aveam cu ce. Eram intr-o incapere destul de mica cu scaune multe si un spatiu restrans amenajat in cafenea, unde se si fuma. Aglomeratie mare, pentru ca dimineata pleaca multe avioane de aici. Si miros de nespalati. Se anunta curse spre Paris, Londra, Amsterdam, iar Londra, iar Amsterdam, se face 9:15, 9:30, 10:00. Dam dovada de multa rabdare si nu vrem sa ne stricam buna dispozitie, asa ca nu zicem niciuna nimic, inca. Mai luam o cafea, un ceai, si asteptam in continuare cu zambetul pe buze in anticiparea incantarii pe care o vom simti cand vom colinda pe strazile Vienei. La 10:30, dupa anuntul unui avion pt Bratislava, sala in care eram ramane aproape goala. Doar noi si cativa noi veniti. In sfarsit intram in panica. In disperare de cauza, ma duc la reprezentantul de la Bratislava ca sa-l intreb daca nu stie ceva de zborul de Viena. Imi cere boarding pass-ul si imi spune sa urc in autobuz. Incerc sa-i explic ca eu vreau sa merg la Viena, nu la Bratislava, repeta déjà enervata ca sa urc in autobuz. O intreb ce se intampla, tipa la mine ca nu e treaba ei sa-mi dea explicatii si ca sa intreb in avion pe insotitorii de zbor. Fiindca nu ma lasa sa trec inapoi, ii fac semne disperate Andreei sa vina si ea. Toata lumea era déjà urcata si ne intrebam daca nu cumva facem o greseala, cand observam mai multe boarding pass-uri pe care scria Viena, ca si pe ale noastre si ne mai linistim. De unde stiau toti oamenii astia care mergeau la Viena, ca trebuie sa se urce in zborul de Bratislava? Imi vine in minte poezia Anei Blandiana “Voi stiti ceva” care ma obsedeaza pentru restul drumului. Asta e, probabil ca avem escala.
Nu, nu avem escala. Avionul ne duce si ne lasa in Bratislava. Ni se comunica ca de acolo vom fi dusi cu autocarul la aeroportul din Viena. Dupa ce aterizam, Andreea ii trimite mesaj lui Cristi, care ne dusese la aeroport in dimineata aia ca sa luam zborul de Viena: “Am ajuns cu bine in Bratislava.” Primim raspuns inapoi: “?????” Ma intreb, amuzandu-ma in sinea mea, care o fi fost primul lui gand cand a primit mesajul?
Va urma…
Cea mai naspa parte a acestei experiente mi s-a parut faptul ca plecam din aeroportul Baneasa. Nu fusesem niciodata in Baneasa, si desi am fost avertizata de totala lipsa de asemanare dintre acest spatiu si un aeroport, tot am fost surprinsa. Neplacut. Parca se adunasera aici toate aspectele negative ale romanismului. Toate lucrurile care-mi produc greata si rusine, (desi cica n-ar trebui sa spunem ca ne e rusine ca suntem romani), de care incerc activ sa ma feresc, erau adunate aici, parca sa-mi arate ca nu am cum sa scap: bortosi in treninguri si cu zgarzi cu medalioane la gat, (“medaliati” cum le zice Paul), capete rase si cu tot felul de lovituri si cicatrici, papornite, fuste, certuri, tipete, inghesuiala si mai presus de orice, omniprezentul miros de transpiratie si de haine nespalate de mult si purtate a mia oara.
Am trecut de securitate spre portile de imbarcare ca sa asteptam avionul Skyeurope pentru Viena, care trebuia sa plece la 9:30. Ajunseseram acolo la 8:15, asa ca aveam ceva timp de omorat, doar ca nu aveam cu ce. Eram intr-o incapere destul de mica cu scaune multe si un spatiu restrans amenajat in cafenea, unde se si fuma. Aglomeratie mare, pentru ca dimineata pleaca multe avioane de aici. Si miros de nespalati. Se anunta curse spre Paris, Londra, Amsterdam, iar Londra, iar Amsterdam, se face 9:15, 9:30, 10:00. Dam dovada de multa rabdare si nu vrem sa ne stricam buna dispozitie, asa ca nu zicem niciuna nimic, inca. Mai luam o cafea, un ceai, si asteptam in continuare cu zambetul pe buze in anticiparea incantarii pe care o vom simti cand vom colinda pe strazile Vienei. La 10:30, dupa anuntul unui avion pt Bratislava, sala in care eram ramane aproape goala. Doar noi si cativa noi veniti. In sfarsit intram in panica. In disperare de cauza, ma duc la reprezentantul de la Bratislava ca sa-l intreb daca nu stie ceva de zborul de Viena. Imi cere boarding pass-ul si imi spune sa urc in autobuz. Incerc sa-i explic ca eu vreau sa merg la Viena, nu la Bratislava, repeta déjà enervata ca sa urc in autobuz. O intreb ce se intampla, tipa la mine ca nu e treaba ei sa-mi dea explicatii si ca sa intreb in avion pe insotitorii de zbor. Fiindca nu ma lasa sa trec inapoi, ii fac semne disperate Andreei sa vina si ea. Toata lumea era déjà urcata si ne intrebam daca nu cumva facem o greseala, cand observam mai multe boarding pass-uri pe care scria Viena, ca si pe ale noastre si ne mai linistim. De unde stiau toti oamenii astia care mergeau la Viena, ca trebuie sa se urce in zborul de Bratislava? Imi vine in minte poezia Anei Blandiana “Voi stiti ceva” care ma obsedeaza pentru restul drumului. Asta e, probabil ca avem escala.
Nu, nu avem escala. Avionul ne duce si ne lasa in Bratislava. Ni se comunica ca de acolo vom fi dusi cu autocarul la aeroportul din Viena. Dupa ce aterizam, Andreea ii trimite mesaj lui Cristi, care ne dusese la aeroport in dimineata aia ca sa luam zborul de Viena: “Am ajuns cu bine in Bratislava.” Primim raspuns inapoi: “?????” Ma intreb, amuzandu-ma in sinea mea, care o fi fost primul lui gand cand a primit mesajul?
Va urma…
joi, 10 septembrie 2009
Despre animale (desi sunt in Romania, vorbesc la propriu)
"The greatness of a nation and its moral progress can be judged by the way its animals are treated."
- Mahatma Gandhi
Easy for him to say, he was a vegetarian. Just a joke, that’s not what I want to talk about.
Having spent most of the summer time on the beach in Mamaia, combined with the fact that lately I think more and more about my physical state and health, I decided to make a routine about running on the beach every day. Since I haven’t done this before, I thought I would be better motivated if I convinced a couple of friends to do together. Generally I am a lazy person (who isn’t?), so I need guilt, duty, or some other motivation to commit to something like running.
So, I did convince my sister in law, and here we are the first evening. It’s about 5:00 o’clock and we start from Rasarit de Soare towards the Casino, in Mamaia. The weather is wonderful for running, a bit windy, with dramatic sky, covered with intriguing beautiful-dangerous-before-the-storm clouds. The beach is empty of humans just some lost souls who walk their sorrows, nostalgias, melancholies or whatever else. It’s the end of another summer, so I, myself am a bit drown. So we run for a while, then we walk some, and again we run and again we walk, our plan is to get to Casino and then return. We don’t want to push it, for a first day. At some point a pack of ugly, stray, bad dogs sees us. They have wild, scary eyes and start running like mad towards and after us. At that point I felt it was either us or them. If I had a gun…
So, coming back to the topic, and what Gandhi was saying about how we treat animals, I guess we qualify as a great nation, morally progressed since we choose to let the dogs walk free. But, was it our choice? Or have we been forced into our greatness by Brigitte Bardot?
By choice or not, I adapt and accept the planet is theirs too, so no more running outside! That’s why the treadmill was invented. Let the dogs run free! Don’t forget to feed them.
- Mahatma Gandhi
Easy for him to say, he was a vegetarian. Just a joke, that’s not what I want to talk about.
Having spent most of the summer time on the beach in Mamaia, combined with the fact that lately I think more and more about my physical state and health, I decided to make a routine about running on the beach every day. Since I haven’t done this before, I thought I would be better motivated if I convinced a couple of friends to do together. Generally I am a lazy person (who isn’t?), so I need guilt, duty, or some other motivation to commit to something like running.
So, I did convince my sister in law, and here we are the first evening. It’s about 5:00 o’clock and we start from Rasarit de Soare towards the Casino, in Mamaia. The weather is wonderful for running, a bit windy, with dramatic sky, covered with intriguing beautiful-dangerous-before-the-storm clouds. The beach is empty of humans just some lost souls who walk their sorrows, nostalgias, melancholies or whatever else. It’s the end of another summer, so I, myself am a bit drown. So we run for a while, then we walk some, and again we run and again we walk, our plan is to get to Casino and then return. We don’t want to push it, for a first day. At some point a pack of ugly, stray, bad dogs sees us. They have wild, scary eyes and start running like mad towards and after us. At that point I felt it was either us or them. If I had a gun…
So, coming back to the topic, and what Gandhi was saying about how we treat animals, I guess we qualify as a great nation, morally progressed since we choose to let the dogs walk free. But, was it our choice? Or have we been forced into our greatness by Brigitte Bardot?
By choice or not, I adapt and accept the planet is theirs too, so no more running outside! That’s why the treadmill was invented. Let the dogs run free! Don’t forget to feed them.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
