Incercati si voi:
http://www.onlineidcalculator.com/index.php
joi, 10 decembrie 2009
luni, 9 noiembrie 2009
Dor de acasa
Ultima vizita in California…
…a fost ca orice vizita acasa. Intai am petrecut cu Andreea doua saptamani in San Francisco. Am facut toate lucrurile de care imi fusese dor si care imi lipsisera, am facut shopping, ne-am plimbat pe la Embarcadero, am fost la filme, la expozitii, am vazut o prostie de expozitie despre Tutankhamen, prea scumpa pentru ce avea, si o expozitie excelenta de fotografie a lui Richard Avedon la MOMA, ne-am plimbat prin Chinatown si prin cartierul italian, am fost la Pier 39 unde am mancat la Bubba Gump (cei care stiti cum este, nu radeti de mine, just indulging). Bineinteles ca am mancat mancare indiana, italiana, frantuzeasca, si mexicana. De data asta n-am ajuns si pana la japonezi, in ideea ca Andreei nu prea ii place, iar eu oricum ramaneam mai mult si aveam timp sa merg dupa ce pleca ea. Ceea ce am si facut, bineinteles.
Dupa cele doua saptamani de stat in San Francisco, m-am mutat in Palo Alto. It’s good to be home! Ce delectare sa te reintorci intr-o casa in care ai stat ani de zile si din care ai plecat de mult si sa o gasesti aproape neschimbata. Aceleasi mirosuri, aceesi mobile, acelasi décor, toate lucrurile banale de facut in fiecare zi, aceleasi usi catre terasa de deschis dimineata ca sa aerisesti casa, aceeasi cana in care sa-ti faci cafeaua, acelasi fotoliu in care te cufunzi in timp ce iti verifici emailul, sau ultimele stiri, sau comunici cu prietenii de pe peste tot. Cat am stat acolo nu mi-am schimbat ora pe laptop, ca sa stiu in orice moment cu usurinta cat e ceasul in Romania. Oricum erau destule ceasuri prin casa care aratau ora locala.
A venit si Doina in vizita, a stat un weekend lung si ne-am plimbat prin SF. Am fost prin locuri pe care le-as prezenta oricui care nu are decat 2 zile de stat in zona. Intamplarea a facut ca o zi am petrecut-o in Napa Valley, pe la podgorii, degustand branzeturi frantuzesti cu vinuri californiene si sampanie. A fost o iesire foarte reusita, mai ales ca vremea a fost excelenta. In rest am fost prin Golden Gate park, am vizitat gradina botanica, gradina japoneza, am baut cafele si am mancat prajituri peste tot, din nou Chinatown, o cafea in cartierul italian, focile de la Pier 39, Marina, Golden Gate, Alcatraz, casele de pe Divisadero, Lombard street, Castro unde se desfasura Festivalul Dragostei (cred ca se refereau exclusiv la homosexuali) si era circulatia oprita fiindca erau concerte pe strada.
In rest m-am vazut cu prieteni, Adi, Cami, Laura, Alin, Iulia, Michele, mi-am facut prieteni noi, Roxi si Dane, am facut gris cu lapte la cerere in loc de tort si nu mi-a reusit pentru ca am uitat ca zaharul american e mult mai putin dulce decat celk din Romania, am fost la calarie de ziua lui Adi la Half Moon Bay si apoi, in stil romanesc, am facut un gratar la Roxi si Dane’s. Asta a fost in ultima mea zi. In seara zilei urmatoare am luat avionul spre Romania, via Londra. Andreea m-a asteptat la aeroport si am ajuns acasa in Bucuresti, unde Cristi impreuna cu un grup de prieteni degustau vreo 3-4 feluri de vin nou de vreo 3-4 ore. Si am continuat asa romaneste, inca cateva ore. Pana la urma baietii au plecat la culcare, iar fetele au ramas pe metereze. Ca sa nu zic ca i-am bagat sub masa.
…a fost ca orice vizita acasa. Intai am petrecut cu Andreea doua saptamani in San Francisco. Am facut toate lucrurile de care imi fusese dor si care imi lipsisera, am facut shopping, ne-am plimbat pe la Embarcadero, am fost la filme, la expozitii, am vazut o prostie de expozitie despre Tutankhamen, prea scumpa pentru ce avea, si o expozitie excelenta de fotografie a lui Richard Avedon la MOMA, ne-am plimbat prin Chinatown si prin cartierul italian, am fost la Pier 39 unde am mancat la Bubba Gump (cei care stiti cum este, nu radeti de mine, just indulging). Bineinteles ca am mancat mancare indiana, italiana, frantuzeasca, si mexicana. De data asta n-am ajuns si pana la japonezi, in ideea ca Andreei nu prea ii place, iar eu oricum ramaneam mai mult si aveam timp sa merg dupa ce pleca ea. Ceea ce am si facut, bineinteles.
Dupa cele doua saptamani de stat in San Francisco, m-am mutat in Palo Alto. It’s good to be home! Ce delectare sa te reintorci intr-o casa in care ai stat ani de zile si din care ai plecat de mult si sa o gasesti aproape neschimbata. Aceleasi mirosuri, aceesi mobile, acelasi décor, toate lucrurile banale de facut in fiecare zi, aceleasi usi catre terasa de deschis dimineata ca sa aerisesti casa, aceeasi cana in care sa-ti faci cafeaua, acelasi fotoliu in care te cufunzi in timp ce iti verifici emailul, sau ultimele stiri, sau comunici cu prietenii de pe peste tot. Cat am stat acolo nu mi-am schimbat ora pe laptop, ca sa stiu in orice moment cu usurinta cat e ceasul in Romania. Oricum erau destule ceasuri prin casa care aratau ora locala.
A venit si Doina in vizita, a stat un weekend lung si ne-am plimbat prin SF. Am fost prin locuri pe care le-as prezenta oricui care nu are decat 2 zile de stat in zona. Intamplarea a facut ca o zi am petrecut-o in Napa Valley, pe la podgorii, degustand branzeturi frantuzesti cu vinuri californiene si sampanie. A fost o iesire foarte reusita, mai ales ca vremea a fost excelenta. In rest am fost prin Golden Gate park, am vizitat gradina botanica, gradina japoneza, am baut cafele si am mancat prajituri peste tot, din nou Chinatown, o cafea in cartierul italian, focile de la Pier 39, Marina, Golden Gate, Alcatraz, casele de pe Divisadero, Lombard street, Castro unde se desfasura Festivalul Dragostei (cred ca se refereau exclusiv la homosexuali) si era circulatia oprita fiindca erau concerte pe strada.
In rest m-am vazut cu prieteni, Adi, Cami, Laura, Alin, Iulia, Michele, mi-am facut prieteni noi, Roxi si Dane, am facut gris cu lapte la cerere in loc de tort si nu mi-a reusit pentru ca am uitat ca zaharul american e mult mai putin dulce decat celk din Romania, am fost la calarie de ziua lui Adi la Half Moon Bay si apoi, in stil romanesc, am facut un gratar la Roxi si Dane’s. Asta a fost in ultima mea zi. In seara zilei urmatoare am luat avionul spre Romania, via Londra. Andreea m-a asteptat la aeroport si am ajuns acasa in Bucuresti, unde Cristi impreuna cu un grup de prieteni degustau vreo 3-4 feluri de vin nou de vreo 3-4 ore. Si am continuat asa romaneste, inca cateva ore. Pana la urma baietii au plecat la culcare, iar fetele au ramas pe metereze. Ca sa nu zic ca i-am bagat sub masa.
sâmbătă, 19 septembrie 2009
Aproape cinci zile in Viena (continuare)
Dupa ce ne-am cazat la hotel, am luat-o la picior prin centru ca sa ne facem o prima impresie. Se vorbeste numai germana in jurul nostru, ceea ce e curios pentru ca de obicei, in capitalele europene auzi o amestecatura de limbi. Din primul moment ne loveste mirosul de balegar, care e peste tot prin centru din cauza trasurilor cu cai. Atmosfera e placuta, vremea tocmai buna de plimbare, piata din fata Dom-ului e plina de oameni in costume de epoca care incearca sa-ti vanda bilete la spectacole si concerte.
Avem sansa sa fim aici in timpul unui festival in aer liber care are loc in Heldenplatz si ne facem un obicei din a ne opri in fiecare zi la bere. E multa lume, galagie, muzica austriaca, oameni care canta in cor cu halbele in mana, o formatie de dansuri populare in mijlocul pietei, multi austrieci in costume de epoca, un porc in protap, ai impresia ca te-ai intors in timp. Dar te trezesti repede la realitate la aparitia unor cersetori romani, care isi fac de lucru pe langa mese.
Ne prinde asa de tare atmosfera de vacanta si de activitati in aer liber, ca au trecut déjà 3 zile si n-am fost inca la nici un muzeu. In schimb am fost la Schonbrunn de mai multe ori unde ne-am plimbat prin gradini, pe jos sau cu trenuletul, am luat un tur sa vedem interiorul palatului, si ne-am oprit de fiecare data sus pe deal la Gloriette, unde ii placea Mariei Teresa sa-si ia micul dejun, si unde noi ne luam bere sau cafea in timp ce admiram lacul si asfintitul soarelui. Aici nici nu pare ca esti in oras, se aud pasarele, oamenii fac jogging pe cararile de pe dealuri, sunt veverite printre copaci si rate salbatice pe lac.
Si cum orice excursie la Viena trebuie sa includa si o plimbare cu trasura, nu scapam ocazia si facem si asta.
Austriecii par a fi oameni relaxati carora le place sa se bucure de timpul liber. E plin de cafenele si baruri la fiecare colt de strada si in fiecare piata, si sunt destul de aglomerate, mai ales seara. Cu restaurantele, la fel. Spre surpriza mea, mi-am amintit bruma de germana pe care o invatasem candva si asta ne-a prins foarte bine, mai ales intr-o seara cand stateam la coada la un restaurant faimos pentru... ce altceva… snitele. L-am auzit pe chelnerul de la intrare strigand in germana ca are libera o masa pentru 2 persoane… mai mici. Imediat m-am strecurat in fata si i-am facut semn spre noi, care ne incadram in aceasta categorie fara nici o problema. Si asa am reusit sa nu mai stam la coada. Era o masa inghesuita intr-un colt, dar cu mult sarm. Si a fost prima oara cand Andreea nu a reusit sa-si termine snitelul, care era mai mare decat farfuria. Snitele, strudele, croissante, torturi, bere, vin si totusi am reusit sa nu ne ingrasam.
Am fost si pana la Prater ca sa ne dam in roata sa poata Andreea sa faca poze de sus, si tot pentru asta nu puteam sa ratam turnul de la Dom. Pana la urma am fost si la muzee, am vazut muzeul Leopold, unde aveau mult Klimt si Schiele. Bineinteles ca vizita la muzeu a inceput cu o oprire la cafenea, care era recomandata in ghid. Si ca sa recuperam, am continuat tot cu un muzeu, cel de istoria artei, care, ghici cu ce a inceput? Bineinteles, tot cu o oprire la cafenea.
Se apropia ziua sa plecam acasa. Intre timp Skyeurope daduse faliment cu vreo 2 zile inainte si ne lasase aici, sa ne descurcam cum putem. Noroc ca tipa de la receptia hotelului ne-a ajutat si ne-a rezervat doua locuri la un zbor cu Austrian Airlines. Ce excursie ar fi fost asta fara un pic de stress?
Avem sansa sa fim aici in timpul unui festival in aer liber care are loc in Heldenplatz si ne facem un obicei din a ne opri in fiecare zi la bere. E multa lume, galagie, muzica austriaca, oameni care canta in cor cu halbele in mana, o formatie de dansuri populare in mijlocul pietei, multi austrieci in costume de epoca, un porc in protap, ai impresia ca te-ai intors in timp. Dar te trezesti repede la realitate la aparitia unor cersetori romani, care isi fac de lucru pe langa mese.
Ne prinde asa de tare atmosfera de vacanta si de activitati in aer liber, ca au trecut déjà 3 zile si n-am fost inca la nici un muzeu. In schimb am fost la Schonbrunn de mai multe ori unde ne-am plimbat prin gradini, pe jos sau cu trenuletul, am luat un tur sa vedem interiorul palatului, si ne-am oprit de fiecare data sus pe deal la Gloriette, unde ii placea Mariei Teresa sa-si ia micul dejun, si unde noi ne luam bere sau cafea in timp ce admiram lacul si asfintitul soarelui. Aici nici nu pare ca esti in oras, se aud pasarele, oamenii fac jogging pe cararile de pe dealuri, sunt veverite printre copaci si rate salbatice pe lac.
Si cum orice excursie la Viena trebuie sa includa si o plimbare cu trasura, nu scapam ocazia si facem si asta.
Austriecii par a fi oameni relaxati carora le place sa se bucure de timpul liber. E plin de cafenele si baruri la fiecare colt de strada si in fiecare piata, si sunt destul de aglomerate, mai ales seara. Cu restaurantele, la fel. Spre surpriza mea, mi-am amintit bruma de germana pe care o invatasem candva si asta ne-a prins foarte bine, mai ales intr-o seara cand stateam la coada la un restaurant faimos pentru... ce altceva… snitele. L-am auzit pe chelnerul de la intrare strigand in germana ca are libera o masa pentru 2 persoane… mai mici. Imediat m-am strecurat in fata si i-am facut semn spre noi, care ne incadram in aceasta categorie fara nici o problema. Si asa am reusit sa nu mai stam la coada. Era o masa inghesuita intr-un colt, dar cu mult sarm. Si a fost prima oara cand Andreea nu a reusit sa-si termine snitelul, care era mai mare decat farfuria. Snitele, strudele, croissante, torturi, bere, vin si totusi am reusit sa nu ne ingrasam.
Am fost si pana la Prater ca sa ne dam in roata sa poata Andreea sa faca poze de sus, si tot pentru asta nu puteam sa ratam turnul de la Dom. Pana la urma am fost si la muzee, am vazut muzeul Leopold, unde aveau mult Klimt si Schiele. Bineinteles ca vizita la muzeu a inceput cu o oprire la cafenea, care era recomandata in ghid. Si ca sa recuperam, am continuat tot cu un muzeu, cel de istoria artei, care, ghici cu ce a inceput? Bineinteles, tot cu o oprire la cafenea.
Se apropia ziua sa plecam acasa. Intre timp Skyeurope daduse faliment cu vreo 2 zile inainte si ne lasase aici, sa ne descurcam cum putem. Noroc ca tipa de la receptia hotelului ne-a ajutat si ne-a rezervat doua locuri la un zbor cu Austrian Airlines. Ce excursie ar fi fost asta fara un pic de stress?
joi, 17 septembrie 2009
Lucruri mici care ne ocupa timpul
Desi Mircea Badea mi-a fost antipatic din prima zi cand l-am vazut, trebuie sa recunosc ca fraza lui “traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul” mi-a mers la suflet.
In general asa ma simt si eu in Romania, dar in ultimul timp parca e mai acut decat de obicei. Se intampla tot mai multe chestii care ma enerveaza.
De exemplu, am fost in situatia sa conduc in Mamaia, dinspre Rex spre Hotel Parc si am constatat cu stupoare ca nu ai cum sa faci asta decat iesind pe la bariere si intrand inapoi pe la alte bariere, unde platesti din nou. In care univers chestia asta are sens: depinzand de sensul in care circuli, un capat al statiunii il vezi doar daca platesti de doua ori? Neavizati, multi dintre noi merg in sensul dezavantajat si platesc de doua ori.
Sau un alt exemplu. Am fost la un notar pe langa gara din Constanta cu intentia de a incheia un contract. Ii lasam actele si ne cere banii inainte, ca la …. stiti voi unde. Platesc, imi da o chitanta de mana, nici macar bon fiscal si pentru ca nu aveam toate actele, urmeaza sa ne intoarcem. Nu reusim sa facem rost de restul de acte, asa ca ne ducem din nou la notar sa ne luam hartiile pe care le lasaseram si sa ii spunem ca nu mai facem contractul. Ne inapoiaza hartiile, dar nu si banii. Desi, legal, nu avea cum sa ne faca contractul pentru care veniseram initial, totusi banii ni i-a luat.
Sau, acum vreo 2 saptamani am trimis soferul sa-mi cumpere un prelungitor. Nu stiu cum e pentru voi, dar eu nu am niciodata suficiente prize. Mi-a cumparat unul cu 5 locuri din alea unde sa bag incarcatoarele. Am fost foarte fericita ca am loc sa tin in priza in acelasi timp si un telefon, si laptopul si placa de par si uscatorul de par, fara sa fie nevoie sa scot veioza. Nu va inchipuiti frustrarea mea cand, dupa doua zile prelungitorul s-a ars.
Si nu e vorba doar de prelungitoare: becurile se ard tot timpul, bateriile se termina mai repede, curentul se opreste mereu… Ma gandesc serios la teoria cu curentii telurici sau de alte feluri, care circula pe plaiurile astea…Poate ar ajuta sa folosesc mai mult aloe vera sau sa tin in casa niste crema de galbenele. Then again…poate e vorba doar de produse de proasta calitate?
In general asa ma simt si eu in Romania, dar in ultimul timp parca e mai acut decat de obicei. Se intampla tot mai multe chestii care ma enerveaza.
De exemplu, am fost in situatia sa conduc in Mamaia, dinspre Rex spre Hotel Parc si am constatat cu stupoare ca nu ai cum sa faci asta decat iesind pe la bariere si intrand inapoi pe la alte bariere, unde platesti din nou. In care univers chestia asta are sens: depinzand de sensul in care circuli, un capat al statiunii il vezi doar daca platesti de doua ori? Neavizati, multi dintre noi merg in sensul dezavantajat si platesc de doua ori.
Sau un alt exemplu. Am fost la un notar pe langa gara din Constanta cu intentia de a incheia un contract. Ii lasam actele si ne cere banii inainte, ca la …. stiti voi unde. Platesc, imi da o chitanta de mana, nici macar bon fiscal si pentru ca nu aveam toate actele, urmeaza sa ne intoarcem. Nu reusim sa facem rost de restul de acte, asa ca ne ducem din nou la notar sa ne luam hartiile pe care le lasaseram si sa ii spunem ca nu mai facem contractul. Ne inapoiaza hartiile, dar nu si banii. Desi, legal, nu avea cum sa ne faca contractul pentru care veniseram initial, totusi banii ni i-a luat.
Sau, acum vreo 2 saptamani am trimis soferul sa-mi cumpere un prelungitor. Nu stiu cum e pentru voi, dar eu nu am niciodata suficiente prize. Mi-a cumparat unul cu 5 locuri din alea unde sa bag incarcatoarele. Am fost foarte fericita ca am loc sa tin in priza in acelasi timp si un telefon, si laptopul si placa de par si uscatorul de par, fara sa fie nevoie sa scot veioza. Nu va inchipuiti frustrarea mea cand, dupa doua zile prelungitorul s-a ars.
Si nu e vorba doar de prelungitoare: becurile se ard tot timpul, bateriile se termina mai repede, curentul se opreste mereu… Ma gandesc serios la teoria cu curentii telurici sau de alte feluri, care circula pe plaiurile astea…Poate ar ajuta sa folosesc mai mult aloe vera sau sa tin in casa niste crema de galbenele. Then again…poate e vorba doar de produse de proasta calitate?
sâmbătă, 12 septembrie 2009
Aproape cinci zile in Viena
Viena nu a fost niciodata pe lista mea cu prioritati de destinatii de vacanta. Nu auzisem lucruri interesante, stiam ca e un oras mic comparativ cu marile capitale europene, nu-l lauda nimeni cu patima. Dar, daca s-a ivit ocazia de a pleca in vacanta, fie chiar si in Viena, nu am putut sa spun nu. Cumva, nici acum nu stiu cum, Viena si-a facut loc pe lista Andreei de prioritati de calatorie. Nu prea mult, de luni dimineata pana vineri seara, ca sa nu ne plictisim. Sfaturi din toate partile, unii ne spuneau ca nu ne va ajunge timpul, altii ca nu vom avea ce face atatea (4 ½!) zile. Devenea déjà interesant!
Cea mai naspa parte a acestei experiente mi s-a parut faptul ca plecam din aeroportul Baneasa. Nu fusesem niciodata in Baneasa, si desi am fost avertizata de totala lipsa de asemanare dintre acest spatiu si un aeroport, tot am fost surprinsa. Neplacut. Parca se adunasera aici toate aspectele negative ale romanismului. Toate lucrurile care-mi produc greata si rusine, (desi cica n-ar trebui sa spunem ca ne e rusine ca suntem romani), de care incerc activ sa ma feresc, erau adunate aici, parca sa-mi arate ca nu am cum sa scap: bortosi in treninguri si cu zgarzi cu medalioane la gat, (“medaliati” cum le zice Paul), capete rase si cu tot felul de lovituri si cicatrici, papornite, fuste, certuri, tipete, inghesuiala si mai presus de orice, omniprezentul miros de transpiratie si de haine nespalate de mult si purtate a mia oara.
Am trecut de securitate spre portile de imbarcare ca sa asteptam avionul Skyeurope pentru Viena, care trebuia sa plece la 9:30. Ajunseseram acolo la 8:15, asa ca aveam ceva timp de omorat, doar ca nu aveam cu ce. Eram intr-o incapere destul de mica cu scaune multe si un spatiu restrans amenajat in cafenea, unde se si fuma. Aglomeratie mare, pentru ca dimineata pleaca multe avioane de aici. Si miros de nespalati. Se anunta curse spre Paris, Londra, Amsterdam, iar Londra, iar Amsterdam, se face 9:15, 9:30, 10:00. Dam dovada de multa rabdare si nu vrem sa ne stricam buna dispozitie, asa ca nu zicem niciuna nimic, inca. Mai luam o cafea, un ceai, si asteptam in continuare cu zambetul pe buze in anticiparea incantarii pe care o vom simti cand vom colinda pe strazile Vienei. La 10:30, dupa anuntul unui avion pt Bratislava, sala in care eram ramane aproape goala. Doar noi si cativa noi veniti. In sfarsit intram in panica. In disperare de cauza, ma duc la reprezentantul de la Bratislava ca sa-l intreb daca nu stie ceva de zborul de Viena. Imi cere boarding pass-ul si imi spune sa urc in autobuz. Incerc sa-i explic ca eu vreau sa merg la Viena, nu la Bratislava, repeta déjà enervata ca sa urc in autobuz. O intreb ce se intampla, tipa la mine ca nu e treaba ei sa-mi dea explicatii si ca sa intreb in avion pe insotitorii de zbor. Fiindca nu ma lasa sa trec inapoi, ii fac semne disperate Andreei sa vina si ea. Toata lumea era déjà urcata si ne intrebam daca nu cumva facem o greseala, cand observam mai multe boarding pass-uri pe care scria Viena, ca si pe ale noastre si ne mai linistim. De unde stiau toti oamenii astia care mergeau la Viena, ca trebuie sa se urce in zborul de Bratislava? Imi vine in minte poezia Anei Blandiana “Voi stiti ceva” care ma obsedeaza pentru restul drumului. Asta e, probabil ca avem escala.
Nu, nu avem escala. Avionul ne duce si ne lasa in Bratislava. Ni se comunica ca de acolo vom fi dusi cu autocarul la aeroportul din Viena. Dupa ce aterizam, Andreea ii trimite mesaj lui Cristi, care ne dusese la aeroport in dimineata aia ca sa luam zborul de Viena: “Am ajuns cu bine in Bratislava.” Primim raspuns inapoi: “?????” Ma intreb, amuzandu-ma in sinea mea, care o fi fost primul lui gand cand a primit mesajul?
Va urma…
Cea mai naspa parte a acestei experiente mi s-a parut faptul ca plecam din aeroportul Baneasa. Nu fusesem niciodata in Baneasa, si desi am fost avertizata de totala lipsa de asemanare dintre acest spatiu si un aeroport, tot am fost surprinsa. Neplacut. Parca se adunasera aici toate aspectele negative ale romanismului. Toate lucrurile care-mi produc greata si rusine, (desi cica n-ar trebui sa spunem ca ne e rusine ca suntem romani), de care incerc activ sa ma feresc, erau adunate aici, parca sa-mi arate ca nu am cum sa scap: bortosi in treninguri si cu zgarzi cu medalioane la gat, (“medaliati” cum le zice Paul), capete rase si cu tot felul de lovituri si cicatrici, papornite, fuste, certuri, tipete, inghesuiala si mai presus de orice, omniprezentul miros de transpiratie si de haine nespalate de mult si purtate a mia oara.
Am trecut de securitate spre portile de imbarcare ca sa asteptam avionul Skyeurope pentru Viena, care trebuia sa plece la 9:30. Ajunseseram acolo la 8:15, asa ca aveam ceva timp de omorat, doar ca nu aveam cu ce. Eram intr-o incapere destul de mica cu scaune multe si un spatiu restrans amenajat in cafenea, unde se si fuma. Aglomeratie mare, pentru ca dimineata pleaca multe avioane de aici. Si miros de nespalati. Se anunta curse spre Paris, Londra, Amsterdam, iar Londra, iar Amsterdam, se face 9:15, 9:30, 10:00. Dam dovada de multa rabdare si nu vrem sa ne stricam buna dispozitie, asa ca nu zicem niciuna nimic, inca. Mai luam o cafea, un ceai, si asteptam in continuare cu zambetul pe buze in anticiparea incantarii pe care o vom simti cand vom colinda pe strazile Vienei. La 10:30, dupa anuntul unui avion pt Bratislava, sala in care eram ramane aproape goala. Doar noi si cativa noi veniti. In sfarsit intram in panica. In disperare de cauza, ma duc la reprezentantul de la Bratislava ca sa-l intreb daca nu stie ceva de zborul de Viena. Imi cere boarding pass-ul si imi spune sa urc in autobuz. Incerc sa-i explic ca eu vreau sa merg la Viena, nu la Bratislava, repeta déjà enervata ca sa urc in autobuz. O intreb ce se intampla, tipa la mine ca nu e treaba ei sa-mi dea explicatii si ca sa intreb in avion pe insotitorii de zbor. Fiindca nu ma lasa sa trec inapoi, ii fac semne disperate Andreei sa vina si ea. Toata lumea era déjà urcata si ne intrebam daca nu cumva facem o greseala, cand observam mai multe boarding pass-uri pe care scria Viena, ca si pe ale noastre si ne mai linistim. De unde stiau toti oamenii astia care mergeau la Viena, ca trebuie sa se urce in zborul de Bratislava? Imi vine in minte poezia Anei Blandiana “Voi stiti ceva” care ma obsedeaza pentru restul drumului. Asta e, probabil ca avem escala.
Nu, nu avem escala. Avionul ne duce si ne lasa in Bratislava. Ni se comunica ca de acolo vom fi dusi cu autocarul la aeroportul din Viena. Dupa ce aterizam, Andreea ii trimite mesaj lui Cristi, care ne dusese la aeroport in dimineata aia ca sa luam zborul de Viena: “Am ajuns cu bine in Bratislava.” Primim raspuns inapoi: “?????” Ma intreb, amuzandu-ma in sinea mea, care o fi fost primul lui gand cand a primit mesajul?
Va urma…
joi, 10 septembrie 2009
Despre animale (desi sunt in Romania, vorbesc la propriu)
"The greatness of a nation and its moral progress can be judged by the way its animals are treated."
- Mahatma Gandhi
Easy for him to say, he was a vegetarian. Just a joke, that’s not what I want to talk about.
Having spent most of the summer time on the beach in Mamaia, combined with the fact that lately I think more and more about my physical state and health, I decided to make a routine about running on the beach every day. Since I haven’t done this before, I thought I would be better motivated if I convinced a couple of friends to do together. Generally I am a lazy person (who isn’t?), so I need guilt, duty, or some other motivation to commit to something like running.
So, I did convince my sister in law, and here we are the first evening. It’s about 5:00 o’clock and we start from Rasarit de Soare towards the Casino, in Mamaia. The weather is wonderful for running, a bit windy, with dramatic sky, covered with intriguing beautiful-dangerous-before-the-storm clouds. The beach is empty of humans just some lost souls who walk their sorrows, nostalgias, melancholies or whatever else. It’s the end of another summer, so I, myself am a bit drown. So we run for a while, then we walk some, and again we run and again we walk, our plan is to get to Casino and then return. We don’t want to push it, for a first day. At some point a pack of ugly, stray, bad dogs sees us. They have wild, scary eyes and start running like mad towards and after us. At that point I felt it was either us or them. If I had a gun…
So, coming back to the topic, and what Gandhi was saying about how we treat animals, I guess we qualify as a great nation, morally progressed since we choose to let the dogs walk free. But, was it our choice? Or have we been forced into our greatness by Brigitte Bardot?
By choice or not, I adapt and accept the planet is theirs too, so no more running outside! That’s why the treadmill was invented. Let the dogs run free! Don’t forget to feed them.
- Mahatma Gandhi
Easy for him to say, he was a vegetarian. Just a joke, that’s not what I want to talk about.
Having spent most of the summer time on the beach in Mamaia, combined with the fact that lately I think more and more about my physical state and health, I decided to make a routine about running on the beach every day. Since I haven’t done this before, I thought I would be better motivated if I convinced a couple of friends to do together. Generally I am a lazy person (who isn’t?), so I need guilt, duty, or some other motivation to commit to something like running.
So, I did convince my sister in law, and here we are the first evening. It’s about 5:00 o’clock and we start from Rasarit de Soare towards the Casino, in Mamaia. The weather is wonderful for running, a bit windy, with dramatic sky, covered with intriguing beautiful-dangerous-before-the-storm clouds. The beach is empty of humans just some lost souls who walk their sorrows, nostalgias, melancholies or whatever else. It’s the end of another summer, so I, myself am a bit drown. So we run for a while, then we walk some, and again we run and again we walk, our plan is to get to Casino and then return. We don’t want to push it, for a first day. At some point a pack of ugly, stray, bad dogs sees us. They have wild, scary eyes and start running like mad towards and after us. At that point I felt it was either us or them. If I had a gun…
So, coming back to the topic, and what Gandhi was saying about how we treat animals, I guess we qualify as a great nation, morally progressed since we choose to let the dogs walk free. But, was it our choice? Or have we been forced into our greatness by Brigitte Bardot?
By choice or not, I adapt and accept the planet is theirs too, so no more running outside! That’s why the treadmill was invented. Let the dogs run free! Don’t forget to feed them.
miercuri, 12 august 2009
Momente pariziene (cont.)
Vrabiute hoate
Intr-una din zile la Les Deux Magots, cam adormite, cu o cafea si un croissant in fata. Nu e foarte aglomerat, doar cativa turisti. La masa de alaturi o asiatica tanara, putin grasuta, studiaza un ghid al Parisului. Comanda si ea o cafea si un croissant. Absolut minunate croissantele astea, proaspete si pufoase, cu gust de unt, fiecare imbucatura e savuroasa si intotdeauna se termina prea repede. Vremea e destul de rece, iar printre mese se milogesc niste vrabii sa le dai si lor o firimitura. Eu nu ma indur sa dau de la mine. Asiatica, e concentrata la ghidul ei, asa ca una din vrabii prinde un moment si se aseaza pe masa ei. Incet, incet, cu o fata sugubeata, se apropie de farfuria cu croissant, fiind atenta sa nu fie prinsa. Apuca sa ciupeasca, dar asiatica o vede si ii face vant sa plece. Zboara putin pana in apropiere, dupa care repeta actiunea. Din nou asiatica o zburataceste si apoi se cufunda in ghidul ei. A treia oara, vine chelnerul sa-i aduca restul, asiatica atenta la bani, vrabiuta smechera reuseste sa fure tot croissantul care mai era in farfurie, il smulge si-l trage jos. Pe mine ma bufneste rasul, dar asiatica se supara rau de tot ca a pierdut bunatate de croissant si pleaca imbufnata cu o atitudine ostentativa.
Tiganii
Bineinteles ca parte din aerul personal al orasului il dau tiganii. Unii cantand in metrou (in romaneste), altii cersind pe langa cafenele. Nu par a fi prea multi. Pana vineri, cand efectiv au impanzit fiecare colt de strada din zonele turistice. Au iesit la produs. Noroc ca noi sambata am plecat.
Mancaruri frantuzesti (cont.)
Unul dintre lucrurile pe care mi-ar fi placut sa le mananc la Paris e foie gras. Dar n-am facut asta pentru ca acum mai multi ani am decis sa-i boicotez pe crescatorii de rate pentru cruzimea cu care le indoapa si in semn de revolta sa nu mai mananc foie gras niciodata. Si tentatia a fost mare, fiindca la Paris toata lumea mananca foie gras si ti se recomanda peste tot. Dar am mancat biftec tartar, pe care cand l-am comandat, chelnerul, vazand ca sunt turista, mi-a atras atentia ca e carne cruda. I-am spus ca stiu si ca totusi vreau. Acelasi lucru l-am patit si cand am comandat ton tartar. Andreea a fost mai conservatoare si a comandat Croque Monsieur. Si de cele mai multe ori friptura de vita cu cartofi prajiti, adica french fries, ca sa fie traditionala.
Cum, de obicei cand calatoresc incerc mancaruri traditionale, de data asta am incercat un carnat facut din burta. Adica plin cu ceea ce punem noi in ciorba de burta. Nu recomand asta nimanui.
Branze n-am prea mancat cat am stat acolo, dar am adus acasa. In ultima zi, inainte sa plecam spre aeroport, ne-am dus la Le Bon Marche si am luat vreo 10 feluri de branze care ne-au imputit bagajele.
Si, spre regretul meu, n-am avut ocazia sa mananc nici supa de ceapa, una din preferatele mele, fiindca trebuia sa tin cont si de totalul caloriilor pe care il luam, si care de cele mai multe ori depasea limita pe care mi-o impuneam.
Bineinteles ca, dupa preceptul “When in Rome…”, ne-am purtat si noi ca localnicii si nu ne-a lipsit paharul de vin de la nici o masa.
In sfarsit… la Paris
Am ramas in urma cu scrisul, dar in iulie am fost la Paris. In sfarsit, pentru ca imi doream de mult.
Drumuri lungi prin aeroport, tras de valize, luat trenul, aglomeratie mare, luat metroul 3 statii, tras de valize in directia gresita, in sfarsit ajuns la hotel extenuate. Tras sufletul, seara iesit la bistro in cartier, le Nemrod, mancat pasta, baut vin frantuzesc.
Citesc o carte de Alain de Botton “Despre farmecul lucrurilor plictisitoare” si e una din cartile alea pe care le citesti incet ca se termina prea repede. Dar nu citesc prea mult ca adorm repede. A doua zi trebuie sa ma trezesc devreme ca ne asteapta Parisul!
Urmeaza 6 zile de vis, pe care le incepem pe fiecare cu o cafea si un croissant la una din celebrele de pe Saint Germain sau in Montparnasse. Bineinteles ca preferate au fost Café de Fleur si Les Deux Magots. M-am obisnuit repede cu franceza si faptul ca anul trecut am facut cursul ala la Institutul Fancez mi-a folosit foarte mult.
In prima zi am fost prin Jardin des Tuileries, unde ne-am dat cu roata pentru ca Andreea voia sa faca poze de sus. Cred ca nu exista oras pe care sa-l fi vizitat in care Andreea sa nu vrea sa urce in cel mai inalt turn, pe cea mai inalta cladire, pe dealuri, in roti, acolo unde sunt, ca sa faca poze de sus. Si ii ies niste poze superbe.
Din pacate, vremea a fost rece si ploioasa, asa cum a fost in toate excursiile de anul asta, si la New York, si in Washington, si la mare de 1 Mai, si de Paste. Dar oricum asta nu ne-a tinut in camera de hotel, ci ne-am facut programul asa cum era planificat. Am fost si la cumparaturi ca sa luam ceva mai gros de imbracat. Oricum motivul principal pt care ne-am dus a fost ca sa-si ia Andreea rochie pentru o nunta la care era nasa. Si bineinteles ca ne-am urcat pe Galeriile Lafayette ca sa facem poze de sus.
Mai fusesem la Paris, asa ca in aceasta excursie n-am facut decat sa revizitez locurile care-mi placusera cel mai mult, Montmartre, Montparnasse, Sena, Champs-Elysees, Cartierul Latin, si mai ales Saint Germain. Am facut si cateva lucruri noi, am vizitat Musee D’Orsay, la Opera Garnier am luat un tur ghidat pe care il recomand tuturor, iar in una din zile am fost intr-o excursie organizata in Champagne unde am vizitat si degustat Moet-Chandon si Mumm.
Cea mai mare surpriza pentru mine a fost ca nu prea mi-a placut mancarea, desi am incercat restaurante célèbre, recomandate in ghid. Si nu se gaseau paste pe nicaieri, decat duminica la o brasserie aproape de hotel. Se pare ca francezilor nu le place mancarea italiana.
Si bineinteles ca Parisul fiind Paris, nu se putea sa ne treaca vacanta fara sa fim agatate de niste francezi galanti, care ne-au servit cu sampanie si ne-au intrebat daca nu vrem sa ne mutam la Paris.
duminică, 5 iulie 2009
Ghinioane si noroace... (cont.)
Gata, am decolat, intre timp am descoperit un manual cu intructiuni pentru cum sa folosim telecomanda, reteaua interna de jocuri, colectia de filme si scaunul. Nu-mi vine sa cred ca s-a schimbat asa de mult business class-ul de cand am zburat ultima oara, acum scaunele se intind total si au nu mai putin de 8 butoane + 1 de masaj, pentru ajustarea pozitiei. Vecinul meu de scaun se tot baga in seama, si imi arata ce gadgeturi a mai descoperit el, avem power outlet pentru laptop si internet pe tv, mufa de internet pentru laptop ( se pare ca asta nu merge). M-a intrebat daca o sa lucrez tot drumul.
Adineauri ne-au adus niste servetele calde si parfumate ca sa ne stergem pe maini si pe fata inainte de masa. Si ne-au adus o hartie scrisa in engleza si germana in care ne dau niste sfaturi medicale din cauza gripei. Iar un moment mai tarziu au venit cu meniurile, ca sa ne alegem ce vrem pt cina. Acum au venit cu servetul ca sa pregateasca masa. Se pare ca nu vor sa ma lase sa scriu. Si au venit iar cu sampanie. La cina pot alege intre pui, pasta, cod (un peste) si rata.
Gata cu scrisul, acum ma pregatesc pentru masa si pentru o noapte peste ocean. Avem pachet pregatit de Lufthansa, cu sosete, paturica matlasata, periuta si pasta de dinti, masca de ochi, tot ce ai nevoie pentru o noapte lunga.
Adineauri ne-au adus niste servetele calde si parfumate ca sa ne stergem pe maini si pe fata inainte de masa. Si ne-au adus o hartie scrisa in engleza si germana in care ne dau niste sfaturi medicale din cauza gripei. Iar un moment mai tarziu au venit cu meniurile, ca sa ne alegem ce vrem pt cina. Acum au venit cu servetul ca sa pregateasca masa. Se pare ca nu vor sa ma lase sa scriu. Si au venit iar cu sampanie. La cina pot alege intre pui, pasta, cod (un peste) si rata.
Gata cu scrisul, acum ma pregatesc pentru masa si pentru o noapte peste ocean. Avem pachet pregatit de Lufthansa, cu sosete, paturica matlasata, periuta si pasta de dinti, masca de ochi, tot ce ai nevoie pentru o noapte lunga.
luni, 29 iunie 2009
Intoarcerea in Romania - Ghinioane si noroace
In sfarsit sunt in avion, si nu oricum, dar in business class, din Portland, Oregon la Frankfurt. Dupa mai bine de o luna de stat in California, ma intorc in Romania. Ziua a inceput ok, m-am trezit la timp, mi-am baut cafeaua, am terminat ultimele bagaje si am plecat la aeroport. Aveam masina inchiriata, asa ca am planuit sa fac intai check in, ca sa scap de o grija si pe urma sa ma duc sa predau masina. Asta m-a costat $8 in plus ca a trebuit sa platesc parcarea. Din pacate, nu m-am gandit ca, avand prima parte a zborului de la San Francisco la Portland, trebuie sa fac domestic check in. Asa ca am avut o perioada de aproximativ o ora in care am alergat cu sufletul la gura prin SFO (San Francisco Airport) de la terminalul international la cel domestic, unde erau niste cozi ingrozitoare, fiindca au numai self check in, masinile alea cu ecrane la care trebuie sa-ti faci singur check in, sa spui cate bagaje ai, sa-ti alegi locul si sa-ti printezi boarding pass. Tai coada si ma bag in fata, fiindca eram cam la limita cu timpul, fac check in, predau bagaj, depasesc limita la cantar, ma pune sa scot vreo doua carti, in sfarsit imi ia bagajul, imi da masinaria un document care seamana a boarding pass, il iau in fuga, ma duc la parcare, iar alergatura prin aeroport, ca trebuie sa ma intorc la terminalul international, unde lasasem masina, ies din aeroport ca sa ajung la locul unde trebuie sa predau masina, predarea merge bine, imi iau bagajul de mana si ma duc la tren, ca sa ma intorc in aeroport. Ma asez la o coada IMENSA de security, unde iti verifica bagajul de mana si treci prin portile alea care bipaie. Nu ma lasa sa stau la coada, ca cica n-am boarding pass. Ma duc sa incerc din nou sa incerc sa tiparesc un boarding pass, ceea ce nu reusesc, fiindca zbor international si trebuie sa gasesc un angajat de la linia aeriana sa-mi verifice documentele. Nu sunt prea multi angajati, fiindca i-au inlocuit cu masini. In sfarsit, gasesc pe cineva, imi verifica pasaportul, ca pot intra in Romania, imi un pass si ma asez din nou la coada de security. Unde, ca sa continue ziua in acelasi spirit, sunt oprita si mi se spune ca trebuie sa-mi deschida bagajul sa-l verifice. Aveam in valiza un sistem de alarma si un sistem de supraveghere video cu 4 camere video cu infrarosu si vedere de noapte. Ce poate sa mai mearga prost? Asta e deja a treia oara de azi dimineata cand ma gandesc ca nu mi-e dat sa ajung in Romania cu zborul asta. Dar, totul merge ok pana la urma, ma imbarc si descopar ca am primit ultimul loc din avion, iar odata ajunsa in avion, ma roaga unii sa schimb cu ei. Ma asez in sfarsit si trag o gura de aer, ca sa ma linistesc. Se pare ca totusi voi ajunge in Romania, asa cum era planificat. Imi verific itinerariul si constat ca in Portland am 45 minute intre cele 2 zboruri. Foarte putin, mai ales cand trebuie sa schimbi terminalele de la domestic la international. 45 minute nu ar fi in nici un caz suficiente intr-un aeroport mare cum e SFO, NY, Londra sau Paris. Totusi Porland nu e chiar asa mare. Aflu ca trebuie sa fac check in direct la poarta, unde ajung si imi spun aia ca trebuie sa astept,ca sa-mi caute loc. Intre timp anunta pe interfon ca zborul e overbooked si ca ofera un voucher de 600 euro celor care se ofera sa renunte la locul lor pentru un zbor mai tarziu. Iar incep sa ma stresez, daca as avea o floare as face: plec, nu plec, plec, nu plec…Erau mai multi care asteptau ca mine, in timp ce lumea se imbarca. Pana la urma ma striga, imi da un boarding pass si ma asez la coada. Abia acum am o clipa sa ma uit cu atentie la pass, si observ cu stupoare ca e in business class. O fi o greseala? Nu, nu e o greseala, ajung la locul meu, care e absolut superb, sunt avioane noi cu mult mai multe facilitati decat alea de acum 4-5 ani cand zburam eu la business. Colegul meu de scaun se ofera sa ma ajute sa pun valiza sus, arata destul de grea, dar ma descurc si singura findca nu degeaba am ridicat greutati in fiecare zi in perioada asta cat am stat in California. Nici nu ma asez bine si vine o stewardesa cu sampanie. O, bineinteles ca, dupa asa o zi, un pahar cu sampanie e binevenit. Pana la urma, se pare ca nu am suferit degeaba, si ca dupa rau vine bine. Iar acum trebuie sa ma pregatesc de plecare. Pune centura, inchide laptopul, strange masuta, opreste telefonul. Decolam.
duminică, 14 iunie 2009
Atmosfera in New York – O excursie de vis
De mult imi doream sa revin la
Exact asa s-a intamplat in excursia asta pe care am facut-o cu Cristi si Andreea inainte sa vin in
In zilele urmatoare, ne trezeam dimineata si dupa ce ne verificam emailul, stirile si imi beam eu cafeaua plecam la plimbare si ne incepeam ziua cu o oprire la o cafenea un Andreea isi bea si ea cafe-latte-ul asociat cu un bagel. Se facea undeva intre 11 si 12. Pe urma, in functie de zona unde ne aflam, decideam ce facem in continuare. Intr-o zi am fost sa ne plimbam in sud ca sa vedem zona ”0”, unde au fost Gemenii. Era santier, se construieste altceva. Am fost si in locuri turistice, cum ar fi Pier-ul (nu mai stiu ce nr are), unde ne-am oprit sa bem o bere pe terasa de unde am admirat coasta Brooklyn-ului si podurile. Fiindca era soare afara am fost si pe Brooklyn Bridge, unul dintre cele frumoase, era plin de turisti, dar si de localnici care faceau jogging sau se plimbau cu bicicleta.
Am stat la un hotel pe 39 Street, intre 2nd si 3rd Ave, pe care l-a gasit Andreea. Am avut un apartament super, imens, cu 2 dormitoare si 2 bai, foarte convenabil așezat aproape de Grand Central.
Bineinteles ca ne-am dus si in Times Square, si ziua si noaptea, pentru ca Andreea voia sa faca poze in diferite ipostaze. Foarte aglomerat si obositor, dar cu ocazia asta am descoperit un semn de ”Bun venit” in limba romana.
Si fiindca New Yorkul e capitala musicalurilor, bineinteles ca ne-am dus si noi sa vedem unul, ”Avenue Q”, cu actori tineri si foarte talentati. Andreei si mie ne-a placut foarte mult, dar pentru Cristi un singur spectacol a fost putin mai mult decat suficient, mai ales ca a fost cu papusi cantarete. Si tot in Times Square am fost la film, era premiera la Star Trek.
Din cauza vremii ploioase, am gasit cu greu o zi in care sa ne plimbam si in Central Park. In general incercam sa stam in muzee cand ploua afara. Am fost la Met, la Muzeul de Istorie Naturala, am incercat sa megem si la Muzeul de Arta Moderna, unde nu ne-au primit din cauza ca aveam cu noi un rucsac pe care Cristi nu a vrut sa-l lase la garderoba. Toate muzeele au si un loc unde poti sa te odihnesti si sa iei o gustare si ceva de baut. Bineinteles ca le-am folosit pe toate din plin. La Met a fost foarte caraghios, ca obosiseram, dar Cristi mai avea o zona pe care voia sa o vada, parca mesopotamienii, asa ca Andreea si cu mine ne-am oprit la un pahar de vin, iar Cristi s-a dus sa viziteze in continuare. Exact invers decat te-ai astepta sa se intample in mod normal la noi.
Seara, cand ieseam de la vreun muzeu, mergeam sa mancam la restaurante pe care le alegeam de pe harta Zagat. Toate au fost excelente si foarte variate, am incercat francez, italian, spaniol, american, din nou francez si bineinteles japonez. La toate mancarea a fost absolut divina. Ne-am intalnit si cu prieteni, intr-o seara a venit Doina si Catrinel si am fost la un club de jazz in Greenwich Village, altadata am fost noi la ei pe Roosevelt Island unde Danut ne-a facut gratar, Andreea si Cristi s-au dus si pana in New Jersey sa se vada cu niste prieteni de la Rutgers, dar eu n-am vrut sa renunt la o zi in Manhattan ca sa merg in NJ, fie chiar si pentru un gratar romanesc.
Nu ne-au scapat nici Lincoln Center, Rockefeller Center, Battery Park, Washington Square, un pic de Soho, un pic de Greenwich Village, Houston Street, o degustare de bere in Union Square, mai multe vizite la Barnes and Noble, cel mai mare magazin de carti. La shopping n-am fost decat o singura data, a trebuit sa alegem cadou pentru Vali (urma sa fie ziua ei in prima zi dupa ce se intorceau ei in Ro).
va urma…
marți, 9 iunie 2009
Atmosfera in California - Piata imobiliara
Ai zice ca nu se simte criza aici: e trafic cam ca intodeauna, in weekend mi se pare ca e chiar mai mult decat era inainte, 101 e plina pe ambele sensuri la orice ora, restaurantele, barurile si cluburile sunt pline in fiecare seara, mall-urile par la fel de aglomerate. Doar la WallMart sunt mai putini indieni decat de obicei, chiar am gasit loc de parcare si cos. J Preturile au crescut, acum mi se par destul de similare cu cele din Europa.
Dar daca vorbesti cu oamenii, lucrurile nu stau chiar asa. Multi au fost dati afara, dar, daca circumstantele iti permit, poti considera asta o sansa de a te bucura de o vacanta mai indelungata. Toate companiile mari dau pachet de beneficii si plata pe ~3-6 luni inainte, in functie si de vechime pachetul poate merge pana
Atata doar, ca in Bay Area (asta nu include
duminică, 7 iunie 2009
Din nou in California
Da, am ajuns din nou in California si de data asta voi sta cam o luna. Eram cam legata de maini si de picioare fiindca nu am masina (pe a mea am dus-o in Romania, iar pe a lui Adi nu stiu sa o conduc ca e manuala) asa ca am inchiriat una. Si am umblat mult zilele astea, de dimineata pana seara, prin toata zona. Mi-a facut mare placere sa vizitez locuri prin care ma plimbam altadata, din Saratoga pana in Palo Alto, sa merg sa mananc sushi (am fost de trei ori la rand in prima saptamana) de care mi-era tare dor, sa ma vad cu oameni cu care nu ma vazusem de mult, sa ma plimb prin Stanford Shopping Mall si sa cumpar groceries de la bacania italiana de acolo si tarte cu fructe de la La Baguette, sa intru in Macy’s sa ma uit la incaltaminte si la cosmetice. In primele zile l-am carat si pe saracu’ Adi cu mine peste tot, ca la un moment dat ametise. Norocul lui e ca de marti s-a dus la serviciu si a scapat. Sambata seara ne-a invitat Cami la un party promo in downtown Los Gatos unde am ramas fara grai cand am vazut ca, neobisnuit pentru Silicon Valley, toata lumea era foarte gatita si eleganta. Zicea Adi ca aratau mult mai bine decat in Romania, si asta e mare lucru. A fost o petrecere reusita, cu muzica buna, intr-o casa victoriana foarte frumoasa cu terasa mare, o cladire istorica celebra in zona.
Ca orice lucru bun, s-a terminat prea repede, pentru ca aici cluburile inchid la 1:30am. Azi nu mai iesim din casa, ca ne e lene, a venit si Cata si am comandat la domiciliu indian food. Abia astept.
Ca orice lucru bun, s-a terminat prea repede, pentru ca aici cluburile inchid la 1:30am. Azi nu mai iesim din casa, ca ne e lene, a venit si Cata si am comandat la domiciliu indian food. Abia astept.
vineri, 10 aprilie 2009
Karaokeman
Aseara am fost si am vazut Karaokeman, o piesa japoneza, jucata de un singur actor, in japoneza. Chiar mi-a placut, de mult nu mai vazusem ceva sa-mi placa. Ultimele spectacole la care am fost, Veronica se pregateste sa moara, la Odeon, Gully Guy la Comedie, Eduard al III-lea la National, au fost mai mult dezamagiri. La Gully Guy, spre rusinea mea trebuie sa recunosc ca, pentru prima oara in viata, am adormit. Nu numai eu, ci si Andreea si Cristi. Bine, veneam direct de la restaurantul St George din apropiere, unde doar ce mancaseram, dar va spun sincer ca nu asta a fost motivul pentru care am adormit, ci calitatea spectacolului. Dar sa revin la Karaokeman. O piesa cu un singur actor, Morio Kazama, despre viata unui barbat japonez, pasionat de karaoke. M-am dus la spectacolul asta cu anumite indoieli, din cauza faptului ca era monolog, si de obicei monologurile sunt foarte dificile, uneori plictisitoare si pe mine ma prind destul de greu. Pot sa spun ca am vazut un singur monolog in viata mea care m-a prins din prima clipa si m-a tinut asa pana la sfarsit, Batranul si Marea, acum multi ani, la National. In plus Karaokeman mai era si intr-o limba straina si urma sa fie subtitrat. Ce pot sa spun, a fost peste asteptari. Morio Kazama este un actor cu un talent deosebit, si cu o voce frumoasa. Karaokeman ne-a facut sa radem sis a ne destindem, in timp ce el cara pe umeri tristetea unei vieti neimplinite. La un moment dat vorbind despre un client al lui pentru care canta, karaokeman observa cu cinism: “El a mostenit vreo sapte case, conduce un Mercedes Benz si pasiunea lui e yachting-ul. Eu am un apartament mic, conduc o Toyota Corrola si pasiunea mea e karaoke.”
Am apreciat in mod deosebit efortul pe care l-a facut Morio Kazama de a invata cateva cuvinte romanesti si aluzii la romani si Romania pe care le-a presarat de-a lungul monologului.
Piesa in sine este presarata cu momente vesele, desi viata personajului nu este in nici un caz asa.
Tot specatacolul a fost plin de energie si m-a binedispus. Tocmai bine, pentru ca de acolo am plecat la Hard Rock Café unde aveam rezervari pentru cina.
Am apreciat in mod deosebit efortul pe care l-a facut Morio Kazama de a invata cateva cuvinte romanesti si aluzii la romani si Romania pe care le-a presarat de-a lungul monologului.
Piesa in sine este presarata cu momente vesele, desi viata personajului nu este in nici un caz asa.
Tot specatacolul a fost plin de energie si m-a binedispus. Tocmai bine, pentru ca de acolo am plecat la Hard Rock Café unde aveam rezervari pentru cina.
sâmbătă, 21 martie 2009
Am găsit oracolul din clasa a VII-a
De fapt mi l-a găsit Sori în cotețul de găini în casa de la Pecineaga. Acolo sunt depuse toate lucrurile vechi de care nu a mai întrebat nimeni demult. Eu fiind plecată atâția ani, mama mutându-se de nenumărate ori în anii ăștia, lucrurile din lada mea cu amintiri din copilărie au fost mutate in saci sau în cutii, și înghesuite prin spațiile de depozitare ale diferitelor case prin care au trecut mama sau Sori (frate-meu). Spre disperarea mea,multe s-au pierdut, dar am avut vreo două surprize extraordinare în ultimii ani, când au apărut ca din senin, în perioade de curățenie generală sau de mutat, diferite caiete vechi, poze, bilețele, scrisori. Am strâns o mică comoară.
Am găsit prin cutiile în care sunt depozitate cărțile mele un caiet de amintiri, de pe când aveam probabil vreo 14 ani. Se apropia clasa a VIII-a (Școala Gen. 12) când ne despărțeam de colegi și era la modă să ai caiet de amintiri în care să-ți scrie prietenii povestiri și întâmplări. Am stat în noaptea când l-am găsit până la 3 dimineața citind din caiet. Mi-am adus aminte de prieteni din copilărie la care nu mă mai gândisem demult, copii de care uitasem. De unii nu-mi aduc aminte decât vag, îmi aduc aminte numele lor, știu că i-am cunoscut, dar nu mai știu cine erau, ce mă lega de ei. Am citit de întâmplări care erau în ceață în capul meu, sau le uitasem de mult, de relațiile dintre noi la vârsta aia, și am regăsit printre rândurile pe care mi le-au scris, trăsăturile de personalitate copilărești ale fiecăruia.
Uitându-mă asupra noastră de atunci cu ochii de acum, și cunoscând acum unele din întorsăturile pe care le-a luat viața, am avut parte de unele surprize. Contrar așteptărilor, nu mai știu nimic cei mai mulți, nici măcar de cei care îm ierau prieteni buni atunci. Dar am reînnodat și continuat legătura, chiar pe tărâmuri americane prin cele mai telenovelice întâmplări (din categoria ”Viața bate filmul”). Așa a fost cu Mihaela Tănăsescu, de exemplu. La fel și cu Camelia Marcu, dar asta nu cred că se pune, fiindcă era vară-mea, era normal să păstrăm legătura, indiferent pe ce meleaguri. Cu prietena mea cea mai bună din anii aceia, Niță Mihaela, am pierdut legătura devreme, când s-a mutat la Târgoviște. Și am regăsit-o în caiet pe Adam Sorina Daniela (ce ciudat sună numele spuse ca la catalog, dar așa erau toți semnați). Îmi aduc oarecum aminte cum era Sorina atunci, asta pentru că eram din aceeași ”gașcă” și eram mai apropiate. Mi se pare destul de profund pentru un copil de vârsta aia, declarația pe care o face și ardoarea cu care mă roagă, de nenumărate ori, să nu cumva să o uit peste ani. Mai aveam în gașca noastră pe Hanu Amina, Carataș Mădălina, Bordei Mihaela (care mi-a pus și o poză de la o petrecere de la ziua ei, în care suntem câțiva dintre noi), Buzbuchi Anca Atena (era prietena bună a Sorinei), Mărgineanu Emilian Răzvan, care a avut cea mai mare contribuție la caiet (după Dana Țuțuianu, care era prietena mea de la bloc) și se laudă cu asta. Și mai sunt fără nici o ordine Vârciu Laura, Lazăr Livia, Petrescu Anda, Călin Ruxandra, Gabriela și Mihai Dumitru (cu ei am păstrat legătura,fiindcă eram și vecini, iar părinții noștri erau prieteni), Țivichi Camelia. Și mulți, mulți alții… Din păcate s-a așternut praful peste tot ce-a fost atunci.
Sunt curioasă pentru câți dintre ei am completat și eu un caiet de amintiri și ce prostioare le-oi fi scris. Pentru că era treabă reciprocă, dacă vă aduceți aminte…
Am găsit prin cutiile în care sunt depozitate cărțile mele un caiet de amintiri, de pe când aveam probabil vreo 14 ani. Se apropia clasa a VIII-a (Școala Gen. 12) când ne despărțeam de colegi și era la modă să ai caiet de amintiri în care să-ți scrie prietenii povestiri și întâmplări. Am stat în noaptea când l-am găsit până la 3 dimineața citind din caiet. Mi-am adus aminte de prieteni din copilărie la care nu mă mai gândisem demult, copii de care uitasem. De unii nu-mi aduc aminte decât vag, îmi aduc aminte numele lor, știu că i-am cunoscut, dar nu mai știu cine erau, ce mă lega de ei. Am citit de întâmplări care erau în ceață în capul meu, sau le uitasem de mult, de relațiile dintre noi la vârsta aia, și am regăsit printre rândurile pe care mi le-au scris, trăsăturile de personalitate copilărești ale fiecăruia.
Uitându-mă asupra noastră de atunci cu ochii de acum, și cunoscând acum unele din întorsăturile pe care le-a luat viața, am avut parte de unele surprize. Contrar așteptărilor, nu mai știu nimic cei mai mulți, nici măcar de cei care îm ierau prieteni buni atunci. Dar am reînnodat și continuat legătura, chiar pe tărâmuri americane prin cele mai telenovelice întâmplări (din categoria ”Viața bate filmul”). Așa a fost cu Mihaela Tănăsescu, de exemplu. La fel și cu Camelia Marcu, dar asta nu cred că se pune, fiindcă era vară-mea, era normal să păstrăm legătura, indiferent pe ce meleaguri. Cu prietena mea cea mai bună din anii aceia, Niță Mihaela, am pierdut legătura devreme, când s-a mutat la Târgoviște. Și am regăsit-o în caiet pe Adam Sorina Daniela (ce ciudat sună numele spuse ca la catalog, dar așa erau toți semnați). Îmi aduc oarecum aminte cum era Sorina atunci, asta pentru că eram din aceeași ”gașcă” și eram mai apropiate. Mi se pare destul de profund pentru un copil de vârsta aia, declarația pe care o face și ardoarea cu care mă roagă, de nenumărate ori, să nu cumva să o uit peste ani. Mai aveam în gașca noastră pe Hanu Amina, Carataș Mădălina, Bordei Mihaela (care mi-a pus și o poză de la o petrecere de la ziua ei, în care suntem câțiva dintre noi), Buzbuchi Anca Atena (era prietena bună a Sorinei), Mărgineanu Emilian Răzvan, care a avut cea mai mare contribuție la caiet (după Dana Țuțuianu, care era prietena mea de la bloc) și se laudă cu asta. Și mai sunt fără nici o ordine Vârciu Laura, Lazăr Livia, Petrescu Anda, Călin Ruxandra, Gabriela și Mihai Dumitru (cu ei am păstrat legătura,fiindcă eram și vecini, iar părinții noștri erau prieteni), Țivichi Camelia. Și mulți, mulți alții… Din păcate s-a așternut praful peste tot ce-a fost atunci.
Sunt curioasă pentru câți dintre ei am completat și eu un caiet de amintiri și ce prostioare le-oi fi scris. Pentru că era treabă reciprocă, dacă vă aduceți aminte…
duminică, 25 ianuarie 2009
CityO
Dezamăgită fiind de munca la patron român, m-am apucat de treabă pe cont propriu, cu niște prieteni din California, Adi și Cătă. De fapt ăsta e un proiect mai vechi, cam de iarna trecută, pe care l-am pus pe tușă o perioadă, și pe care acum l-am reluat în plină forță. E vorba de un site despre restaurante http://cityo.ro, o veche pasiune a mea. De când m-am întors în România am greutăți să descopăr restaurante noi, să am încredere în ce se zice despre ele, pentru că cele mai multe plătesc pentru reclamă și mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă duc după ce citeam o recomandare și să fiu dezamăgită de ce găseam.
Am trimis deja linkul către familie și prieteni apropiați, dar mai e un pic până când îl vom lansa public. Surpriza mea cea mai mare a fost când am descoperit că după mai puțin de 2 săptămâni de când am trimis primul email, site-ul apărea pe prima pagină în unele căutări pe google.
Munca pentru acest site m-a făcut să fac mult research pe net, despre București și restaurantele lui. Astfel am descoperit, citind recomandările de pe http://bucharestian.com, care by the way, are niște recomandări foarte inedite, un site care mi-a mers la suflet, http://www.deceiubimbucurestiul.ro, pe care îl recomand tuturor celor care simt ceva pentru București.
...va urma
Am trimis deja linkul către familie și prieteni apropiați, dar mai e un pic până când îl vom lansa public. Surpriza mea cea mai mare a fost când am descoperit că după mai puțin de 2 săptămâni de când am trimis primul email, site-ul apărea pe prima pagină în unele căutări pe google.
Munca pentru acest site m-a făcut să fac mult research pe net, despre București și restaurantele lui. Astfel am descoperit, citind recomandările de pe http://bucharestian.com, care by the way, are niște recomandări foarte inedite, un site care mi-a mers la suflet, http://www.deceiubimbucurestiul.ro, pe care îl recomand tuturor celor care simt ceva pentru București.
...va urma
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
