In campul muncii... (cont.)

Imi aduc cu mine optimismul si spiritul dreptatii si incerc sa fac schimbari, in ideea ca daca reusesc sa ridic moralul oamenilor asta va imbunatati eficienta. Pozitia pe care am fost angajata imi permite intr-o oarecare masura sa fac asta. Work flowul nu e bine definit si din aceasta cauza se duplica eforturi inutil. Fac o analiza, stau de vorba cu angajatii, cu oamenii din echipa mea, cu altii, si ma apuc de treaba, iau masuri ca sa schimb obiceiurile nocive si sa imprastii concepte constructive, dar poc, nimeresc cu capul in zid. Ma scutur bine si incerc din nou. Dar zidul e rezistent, si nu cedeaza usor. Incet, incet se duce naibii optimismul meu... Am senzatia ca trag singura la caruta.

Dictionar

Zid = mentalitate, minte inchisa, indiferenta, frica de risc, lipsa de responsabilitate

In mod caracteristic a la Romanica, conceptul de “ownership” nu exista. Nu numai atat, dar politica fricii, in care preocuparea de baza este a se gasi vinovatul, impiedica orice manifestare de initiativa pe care am apreciat-o asa de mult in America. Printre obiceiurile pe care le-am observat la colegii mei si care sunt incurajate in companie, la mare pret e acela de a arata cu degetul. Este mult mai util sa-ti concentrezi energia ca sa aduni dovezi ca nu esti tu de vina, ci oricine altcineva, decat sa incerci sa gasesti solutia pentru problema respectiva. Parca m-am intors in timp... in timpul comunismului.

Ce intamplare...

Nu mai stiu ce cautam pe internet saptamana trecuta, si ghici ce am gasit? Blogul meu. Nu asta, altul, unul mai vechi. Se pare ca prin 2003, tot cam in aceeasi perioada de iarna, m-a chinuit talentul si mi-am facut un blog.
Atunci mi-a trecut repede, n-am avut decat un post, dupa care probabil m-am luat cu altele si am uitat de blog. Dar surpriza mea cea mai mare a fost ca alesesem aceeasi tema si atunci, desi locuiam fulltime in America si nici nu se punea problema sa vin si sa stau in Romania altfel decat in vacanta. Diferenta e ca atunci voiam sa-l scriu in engleza. Nu stiu daca e bine sau e rau, dar se pare ca nu m-am schimbat prea mult. http://magdamarcu.blogspot.com/

In campul muncii...

De ceva vreme lucrez la o mare companie romaneasca, unde m-am angajat fiind constienta de ceea ce fac. Toti prietenii mei mi-au spus ca e o greseala si ca nu stiu in ce ma bag, ca pe piata de forta de munca romaneasca aceasta companie are un renume foarte prost. Dar eu am avut o experienta foarte buna la interviuri asa ca mi-am zis ca lucrurile se pot schimba daca exista vointa. Si cand le-am zis asa, ei mi-au spus bancul cu directorul de Resurse Umane care a murit si trebuia sa aleaga intre rai si iad...:)

Bineinteles ca toata lumea urmareste cu interes evolutia sentimentelor mele in aceasta experienta, pentru ca am prieteni si in America si in Romania care considera sa se angajeze in Romania. Discutam mult despre ce se intampla si cum sunt organizate lucrurile, unii fiind mai pesimisti decat altii. Eu sunt foarte optimista si cu spirit constructiv sper sa pot implementa din valorile cu care m-am obisnuit peste ocean. Am auzit ca s-au pus pariuri in legatura cu cat o sa ma tina aceasta perioada optimista si constructiva. :)

De cum am inceput, mi s-a parut o mare dezorganizare, pentru rezolvarea aceleasi probleme erau cel putin 3 persoane responsabile, iar comunicarea mergea in toate directiile in acelasi timp. Cand aparea cate o situatie critica, lucru care intampla frecvent, toti trebuiau sa lase urgent ce faceau si sa se ocupe de acea problema. Exasperant si irespirabil pentru mine si probabil pentru oricine e obisnuit sa lucreze intr-un mediu bine structurat si organizat. Ma gandesc... ce noroc a dat peste oamenii astia ca m-au gasit pe mine ca sa le aduc solutia care sa le schimbe viata...

Artă şi cultură 2

Un alt eveniment care m-a impresionat a fost noaptea muzeelor. Am colindat şi anul trecut prin muzee în noaptea cu pricina şi a fost destul de aglomerat. Anul ăsta în schimb a fost ultra aglomerat. Ne făcuserăm planul ca de la concertul cu Kylie care a avut loc pe stadionul Cotroceni să ne oprim direct la Casa Poporului, la muzeul naţional de artă contemporană. Când am ajuns noi acolo, pe la orele 00:00 era o coadă imensă, lungă de vreo 100m pe mai multe rânduri. Ne-am tras nişte poze cu intrarea muzeului şi cu coada impresionantă şi ne-am hotărât sa mergem altădată.

Era o noapte calmă si călduţă, tocmai bună de plimbare, aşa că am luat-o pe jos. Cam la 100 de metri de ieşire, pe trotuar era o mare de oameni şi în timp ce ne întrebam ce se întâmplă, toţi au izbucnit într-un strigăt entuziast căci sosise autobuzul. Pe autobuz scria: Noaptea Muzeelor. Am citit a doua zi că toată noaptea au circulat autobuze pe un traseu special care includea toate muzeele mari. Gratuit! Am văzut în acea noapte, mulţi oameni în vârstă care ieşiseră să se bucure de artă gratis.

Nu ne-am mai dus la nici un muzeu în noaptea aia pentru că nu ne place aglomeraţia şi avem oroare de statul la cozi. În plus, după cum zicea Andreea, nu e ca şi cum nu ne-am permite să plătim costul biletului de intrare. Aşa că am luat-o pe jos spre piaţa Unirii, profitând de vremea frumoasă ca să facem o plimbare. Pare că ar putea fi frumos Bucureştiul noaptea, dacă n-ar fi aşa de plin de gunoi peste tot şi aşa de beznă că nu vezi nici pe unde calci. Şi gândiţi-vă că eram pe bulevardul cu fântâni, care e central. Mă întreb cum o fi prin cartiere...

Artă şi cultură

Ce-mi lipseşte cel mai mult când sunt în San Francisco este viaţa culturală şi activităţile artistice. Drept urmare, de câte ori vin în Bucureşti profit cât pot şi îmi încarc bateriile. În ultimul timp, de exemplu, am fost la balet (am văzut „Romeo si Julieta” cu Baletul Imperial Rus), la un concert de muzică clasică la Ateneu (Mozart şi Mahler), la Kylie Minogue (deşi ăsta n-a fost nici cultural, nici prea artistic), la muzeul Cotroceni (pentru prima oară), la trupa de dansuri irlandeze Lord of the Dance, la spectacolul chinezesc de la Teatrul Naţional şi chiar la vreo două piese de teatru neremarcabile.

Îmi aduc aminte că am fost o dată cu Andreea la un concert de muzică clasică în San Francisco şi eram cele mai tinere persoane de acolo. Toată lumea era cu ochii pe noi, gândindu-se probabil că am ajuns din greşeală acolo. Media de vârstă era cam 60 de ani. În Bucureşti la Ateneu erau foarte mulţi oameni tineri şi de toate vârstele. Şi a fost sala plină.

Mă impresionează de fiecare dată setea de cultură a românilor. Dacă nu cumpăr bilete în primele zile când au fost puse în vânzare, risc să nu mai găsesc. Şi cele mai scumpe se vând primele. La Lord of the Dance, de exemplu, nu am mai apucat decât la spectacolul programat suplimentar, în categoria cea mai ieftină. Nu mi-a venit să cred când am văzut înainte de începerea spectacolului un microbuz de lux din Constanţa venit special pentru acest spectacol. Bineînţeles că în microbuz cânta muzică irlandeză.

Spuneam de toate spectacolele la care am fost în ultimul timp. Înaintea fiecărui spectacol se anunţă că este interzis fotografiatul şi filmatul. Ghici care a fost primul lucru care s-a întîmplat cums-au stins luminile? O mare de telefoane, camere de fotografiat si de filmat au apărut şi au început să fleşuiască şi să clicăiască. Ce nu fac românii din dragoste de artă! Dacă suntem sau nu de acord cu faptul că e interzis fotografiatul face tema altei discuţii. Vorbeam şi cu Cristi despre asta şi punctul lui era că de vreme ce ai plătit pentru a fi acolo nu e corect să nu ai dreptul să imortalizezi momentul. E vorba de amintirile tale, de o experienţa pe care vrei să o păstrezi în imagini pentru mai târziu.

UPC-ul, Godot şi Kafka....

O sa spuneţi: da, ştim, şi noi simţim la fel. Probabil că aici aş putea vorbi despre oricare din aspectele kafkiene ale sistemului românesc. Dar eu am o experienţă proaspătă cu UPC-ul care m-a marcat puternic. Încercăm, de cîteva luni, să punem cablu digital (internet avem de mai de mult). Aşa că, s-a dus Cristi la sediul UPC şi a făcut contractul, aşa cum se cere la carte, după care am primit o programare să vină echipa UPC să ne monteze cablu digital.

O să mă întrebaţi de ce am ales UPC cînd toată lumea ştie ce prost customer service au. N-am avut de ales. Am aflat cu stupoare că în Ro nu poţi alege tu compania cu care vrei sa ai anumite servicii, că au ales ei pt tine. Ceea ce înseamnă că, mult dorita competiţie, aducătoare de progres, nu există.

Să revin... deci aveam programare... aşa că am stat cuminte acasă aşteptîndu-l pe Godot. În spirit godonian (sau godonesc?), UPC-ul n-a apărut. Am făcut a doua programare, încercînd să pun accentul pe importanţa timpului meu pierdut la prima aşteptare. Din nou, Godot şi-a jucat rolul exemplar. Am dat din nou telefon, la limita răbdării. M-am enervat de una singură, pentru că angajaţii de la call centerul UPC au primit un training foarte bun: sunt politicoşi şi nu rezolvă nimic. Cînd ceri un manager, ţi se spune că nu e acolo. Şi aşa apare Kafka, care rămîne pe poziţii pînă la capăt, timp de vreo lună si jumătate. Am făcut acelaşi exerciţiu de vreo 5 ori, schimbîndu-mi programul ca să stau acasă să-i aştept, iar ei conform obiceiului, nevenind niciodată. La un moment dat, chiar mă obişnuisem cu ideea. Putea să pară un joc, dacă n-ar fi fost extrem de frustrant. Cel mai frustrant era faptul că de cîte ori sunam, vorbeam la pereţi. Aveam senzaţia ca vorbesc cu o bandă stricată, politicoasă. Acea politeţe căreia îţi vine să-i dai un pumn în gură, chiar dacă toată viaţa ai fost împotriva violenţei. Aceleaşi răspunsuri, repetate la nesfîrşit, conform trainingului primit, aceeaşi impotenţă a lor, pe care mi-o transmiteau şi mie. Cred că după ce am trecut prin această experienţă, pot să spun că inţeleg mai bine efectele psihologice ale impotenţei.

Pînă la urmă s-a rezolvat parţial...Iar cînd au venit cei de la UPC într-un sfîrşit mi-au spus că ei n-au mai avut programare la adresa asta, că e prima oară cînd au fost trimişi aici. Ca să vezi, deci tot timpul ăsta eu făceam programări într-o gaură neagră (call centerul) care nu avea nimic in comun cu cei de pe teren. Shooting blanks!

Un sfat prietenesc: dacă aveţi ocazia să ajungeţi în contact direct cu „oamenii de la Minolta”, luaţi-le numerele de telefon directe (deşi nu va fi uşor să le obţineţi), pt că ei sunt singurii angajaţi ai UPC-ului care nu sunt impotenţi. Înţelegeţi de vreau să spun...

Despre restaurante

Unul din lucrurile care imi lipsesc din California este multitudinea de restaurante din care puteam alege cand voiam să ies şi să mănânc în oraş. După 10 ani de stat acolo, încă nu am reuşit sa epuizez aceasta resursă. În afară de asta, existau şi situri foarte bune cu review-uri pe care puteam face search ca să aleg exact ce doream în funcţie de specific, preţ, adresă, şi multe alte criterii. Când m-am întors în România prima impresie a fost că sunt şi aici destule restaurante din care pot alege, dar după vreo doua luni deja incercasem tot ce era mai hip. Iar restaurantele bune din Bucureşti le pot număra pe degetele de la ambele mâini. Dar nu pot să nu remarc ca aici decorul restaurantelor, respectiv designul interior, este de multe ori o surpriză plăcută. Am fost, nu de mult, la un restaurant într-o zonă care pentru mine a fost cumva peste mînă, fiindcă de obicei merg doar în centru, pe undeva pe la Muncii. Se numeşte Dada, si m-a lăsat fără cuvinte decorul şi atmosfera din interior. Un concept pe care nu l-am mai întîlnit pînă acum, un restaurant într-un magazin. Dar pe cît de uimitor a fost decorul, pe atît de nesemnificativă a fost mîncarea, deşi meniul suna impresionant. Am comandat lucruri cărora le duc dorul şi pe care le găseşti destul de greu în Bucureşti: somon tartar, sushi, etc. Deşi ospătarul ne-a recomandat cu căldură unele dintre mîncărurile pe care le-am comandat, nu au fost în nici un caz la nivelul aşteptărilor. Despre preţuri nu comentez decît, obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Aşa stînd lucrurile, poate vă intrebaţi dacă mă voi mai duce vreodată acolo. Da, atmosfera e aşa de specială că mă gîndesc să le mai dau o şansă.

Prin Europa in luna cadourilor Episodul 1 Franta

In decembrie am fost plecata cu Andreea prin Europa si ne-am intors pe 23 seara. A trebuit sa ridicam masina mea din Rotterdam asa ca ne-am dus cu avionul si ne-am intors cu masina. Am petrecut vreo 12 zile pe drum inapoi. A fost interesant sa putem compara brazii de Craciun care impodobeau pietele centrale din orasele prin care ne-am oprit , patinoarele, vitrinele impodobite, oraselele copiilor construite special pentru sarbatori, vinul fiert din fiecare loc in care ne-am oprit. Apropos de vin fiert, mie cel mai mult mi-a placut cel din Luxembourg, semana cu cel de pe la noi, iar Andreei i-a placut cel din Strasbourg, care avea un pic de gust mentolat.

Poze cu vitrine impodobite pentru sarbatori in Strasbourg. Nu numai ca erau absolut superbe si pline de detalii dragalase, dar erau si la fiecare colt de strada, parca ne plimbam printr-o poveste

Prin Europa in luna cadourilor Episodul 1 Franta continuare

Traficul mi-a creat niste surprize. In primul rand, contrar legendelor, in Germania exista limita de viteza la fel ca si la noi, 130km/h. In al doilea rand cel mai civilizat trafic mi s-a parut de departe in Franta. Un sta nimeni pe banda din stanga decat daca depaseste, si atunci tine semnalizatorul aprins ca sa arate ca e in depasire. Si daca sunt doar 100 metri intre doua masini pe care vrei sa le depasesti treci pe dreapta intre ele. Bine, mi-a placut traficul in Franta cu exceptia incidentului cand m-a oprit politia si mi-a dat amenda. La o bariera pe autostrada chiar dupa ce am platit drumul, un politai imi face semn sa trag pe dreapta. Ma gandeam ca a vazut ca e masina straina si vrea sa-mi verifice actele. OK. Imi face surpriza sa-mi spuna ca m-a oprit pentru viteza. Am negat din instinct. Intelege ca avand masina sport, puternica, probabil nici un mi-am dat seama ca am depasit limita legala. Tin sa precizez ca eu toata viata am condus peste limita legala si nu m-a oprit politia niciodata. Va inchipuiti ce surpriza pe mine, tocmai in Franta. Trebuie sa recunosc ca Andreea m-a batut la cap tot timpul sa respect limita legala, dar era soseaua goala. In fine, politistul imi zice sa merg cu el la duba lor, care era trasa in paralel cu noi ceva mai incolo, ca sa faca procesul verbal. Cand ajungem la duba, ma pofteste sa urc. Soseaua era tot destul de goala. Andreea ramasese in masina si se uita dupa mine. Ma urc si ma pofteste sa iau loc, dupa care se da si inchide usa mare laterala care fusese deschisa. Imi explica ca e frig afara. Andreea, cand ma vede disparand in duba, se panicheaza, il txt pe Cristi. Incerc sa ma uit pe geam si sa-i zambesc ca sa vada ca totul e ok. Aflu ca fusese radar pe drum si imi facuse poza. Politistii francezi, ca erau doi, foarte amabili si simpatici de altfel, nu vorbeau engleza, asa ca m-am chinuit sa folosesc urma de franceza pe care n-am uitat-o ca sa-i ajut sa completeze formularele. O data cu procesul verbal si cu amenda, mi-au inmanat si un set de instructiuni in franceza despre trafic si cum sa conduci pe autostrada, pe care nu le-am citit niciodata. In Germania n-am mai depasit limita de viteza... decat cateodata. Va urma...

Dantura sanatoasa si zambet de Hollywood

De cand m-am intors in Romania simt nevoia acuta sa-mi fac un cleaning la dinti. Nu aveam un dentist al meu, asa ca am intrebat in stanga si in dreapta sa primesc o recomandare. In cele din urma am gasit pe cineva, mi-am facut o programare, am precizat ca e doar pentru cleaning(curatare) si m-am dus. Trebuie sa aveti in vedere ca in California se face cleaning o data la 6 luni. Eu eram un pic peste termenul asta cand am plecat ca sa vin in Romania si trecuse aproape un an de cand ajunsesem aici. Era o perioada mult prea in care nu-mi facusem cleaning si ma simteam oarecum jenata. Pe de alta parte trebuie sa consideram ca USA are populatia cu cea mai mare obsesie pentru sanatatea si aparenta dintilor, iar in USA, California e de departe nr 1. Ganditi-va la toti actorii de la Hollywood...

Ok, deci am programare, ma prezint la doctor avand un dram de vinovatie si jena, ma asez pe scaun, si-i explic doctorului ca vreau un cleaning si ca n-am avut ocazia in ultimul timp sa-mi respect programul cu strictete. Se uita la dintii mei si zice ca sunt foarte frumosi si foarte curati si nu intelege de ce vreau cleaning. Eu, dincolo de vinovatie, simteam ca am dinti murdari, relativ la cum stiam ca trebuie sa fie, asa ca insist ca a trecut mult timp de ultima data si trebuie neaparat sa fac un cleaning. Doctorul insista ca n-are ce sa-mi curete, ca sunt curati. Ii explic eu ce cred ca ar trebui curatat, si il conving, cu chiu cu vai, sa-mi curete macar 4 dinti din fata. Restul nu reusesc sa-l conving. Ma simt murdara, si caut in continuare un dentist care sa vrea sa-mi faca cleaning.

Da, americanii sunt obsedati de dintii lor. Imi aduc aminte ca aveam o colega foarte draguta la ultima companie la care am lucrat. Era cam de o varsta cu mine si purta proteza dentara, dar nu cu fire metalice, ci transparenta, din plastic. Am intrebat-o de ce face asa ceva, mai ales la varsta ei, si doar ca sa-si corecteze un oarece defect la dinti care mie mi se parea ca-i da farmec cand zambeste, o facea chiar dulce. In plus de asta, proteza transparenta costa de cateva ori mai mult decat una normala, si vorbim in domeniul miilor de dolari. Mi-a zis ca nu poate purta de metal, ca ar arata ridicol. Si si-a pus proteza, asta dupa ce in prealabil, si-a albit dintii cu laser, pentru ca atunci cand va avansa pe scara muncitoreasca si va ajunge vice presedinte la companie, sa poata sa apara in presa sau la TV si sa aiba un zambet perfect. Era clar ca in mintea ei, la fel ca la majoritatea americanilor, nu e acceptabil sa ai o dantura altfel decat perfecta, mai ales daca atingi un anumit nivel pe scara sociala. In Romania nu pare sa fie deloc asa, cand ma uit la televizor si vad cine imi zambeste. O obsesie mai putin pentru romani, care au si asa destule. Intre timp ma duc sa mai caut un dentist...